Public spaces in Romanian cities have been changing significantly over the past few decades. Most of these changes occurred organically, as society itself has changed over the past decades. But that doesn't necessarily mean these spaces have changed for the better. This is our attempt to start a conversation around this topic. This is Mnemonics.

Mnemonics appeals to the ancient technique of collecting memories – ars memoriae, based on the connection between thoughts and a visual support invested with meaning. The ability of space to generate strong memories is the ultimate challenge of architecture and helps endlessly access and re-access the emotions related to a specific story.

Spațiile publice din oraşele din România s-au schimbat semnificativ în ultimele decenii. Majoritatea schimbărilor au apărut organic, pe măsură ce societatea însăși s-a schimbat. Mulți dintre noi ne întrebăm dacă transformările au fost spre bine sau spre rău, iar Mnemonics este o încercare de a înțelege cum amintirile pozitive din oraşele copilăriei noastre ar putea contribui în viitor la îmbunătățirea spațiului public.

Mnemonics face referire la tehnica antică de colectare a amintirilor, ars memoriae, bazându-se pe relația gândurilor cu suportul lor vizual investit cu semnificație, imposibil de uitat. Capacitatea spațiului de a genera amintiri puternice rămâne provocarea supremă a arhitecturii și face ca emoția unei povești să poată fi reaccesată la nivel mental la nesfârșit.

We're reflecting on different moments of a space that is representative for the universe of the Romanian urban environment. During the second part of the XXth century most cities in Romania have gone through an accelerated process of urbanization. This generated an interstitial space of the urban fabric which was soon reclaimed by the people who lived in its proximity, partly because it was not a priority of urban integration processes.

In the collective memory of generations of the past few decades, this paints a common imaginarium, generated by the evolution of free urbanism, which provided the inhabitants of a city with a free space unclaimed by anyone but which actually belonged to everyone. In Romania, the universal icon of the space between apartment buildings is the image of kids playing outside under the eyes of their parents and grandparents, freely creating invisible worlds in an empty space. The way humans evolve from being a child to being an adult is a fascinating life cycle from which architecture and urbanism are constantly learning from, as this is a space of infinite possibility.

Tema spațiului liber invită la reflecție, la căutarea unui fir imaginar ce unește, după acest criteriu, într-o imagine, momente diferite ale unui spațiu reprezentativ pentru lumea orașului românesc și a societății care l-a văzut transformându-se. Cum în a doua jumătate a secolului al XX-lea multe localități mici și mari din România au cunoscut un ritm accelerat al urbanizării, această creștere a avut ca rezultat un spațiu interstițial al țesutului urban nou care, lăsat în planul îndepărtat al priorităților dezvoltării, a revenit locuitorilor din proximitatea lui.

În memoria colectivă a generațiilor ultimelor decenii din România acest fapt se înscrie într-un imaginarium comun generat de evoluția urbanismului liber care a rezervat locuitorilor orașului un spațiu gratuit pe care nu îl revendică nimeni dar care aparține tuturor. In România, imaginea iconică universală a spațiului dintre blocuri rămâne cea a copiilor jucându-se sub ochii părinților și bunicilor, construind liberi lumi invizibile într-un loc gol. Felul în care un om evoluează de la a fi copil cu preocupare pentru joc și joacă, la a fi adult cu preocupare pentru persoana sa și a celor din comunitatea lui, reprezintă un ciclu fascinant al vieții din care arhitectura și urbanismul învață constant întrucât acesta este un teritoriu de infinite posibilități.

Mnemonics investigates territories of freedom of intention, outlining a generous space, only made possible by the absence of rules - for the kids of the past few decades in Romania, this is a strong piece of collective memory - it puts together friends, games, mishaps, stories, the staircase hallway. The key hanging down their necks remains both a symbol of independence and a reminder of a single responsibility.

Astfel imaginea libertății de apropriere a unui spațiu gratuit prin joc rămâne pentru copiii ultimelor decenii ale istoriei României o piesă puternică a unei mnemotehnici ce ține amintirile copilăriei vii – prieteni, jocuri, accidente, întâmplări, scara blocului și cheia atârnată la gât, ca simbol atât al libertății, cât și al responsabilității.

The creativity of play and the limitlessness of human imagination offer us the chance to understand the way in which the places we hold dear to our souls have the power to take ideas further, connecting to the generations to come, to new cultures and to new communities. The space between the apartment buildings of cities in Romania is getting contemporary reactions at an architectural level, community level and educational level, as a promise for a future of the public space and the way it can be used.

Creativitatea jocului și nemărginirea imaginației umane oferă șansa ca, făcând arc peste timp, să înțelegem felul în care locurile prețioase din amintirea noastră au puterea de a duce mai departe idei favorabile în fuziunea cu generațiile care vin, în întâlnirile transculturale și în formarea relațiilor intra și intercomunitare. Spațiul dintre blocurile orașelor din România primește reacții contemporane la nivelul profesiei de arhitectură, la nivelul comunităților, la nivel educațional ca promisiune pentru un scenariu de viitor legat de spațiul public și modul în care acesta poate fi utilizat, de relația dintre intim și public și filtrele specifice dintre acestea, de joc, de viața în spațiul urban și modul de raportare al comunității la acesta.

EXHIBITION
EXPOZIȚIA

The proposals for Romania's Pavilion in Giardini della Biennale and the New Gallery of the Romanian Institute of Culture and Humanistic Research (RICHR) in Venice are the two components of the Mnemonics concept. This evokes an essentialized scenography of the free space between the apartment buildings in the cities of Romania.

The installation in Giardini della Biennale uses props specific to the environment described above in order to invite everyone to exchange roles on the playground, to interact and reflect over the effects of the appropriation of a common space by communities.

Conceptul expoziției evocă, în interiorul pavilionului, o scenografie esențializată a spațiului liber dintre blocurile orașelor din România. Cel de-al doilea spațiu, din cadrul galeriei IRCCU, prezintă o altă scenografie, complementară: cea a casei scării blocului, zona de tranzit între clădire și curtea din fața sa – văzută ca o trecere dintre spațiul privat și cel public.

Instalația din interiorul pavilionului se folosește de elemente de recuzită din peisajul descris mai sus, invitând vizitatorii la un schimb de roluri pe terenul de joacă, la interacțiune și reflecție asupra efectelor aproprierii unui spațiu public de către o comunitate. Casa scării blocului își găsește o interpretare în instalația de la galeria IRCCU, gândită ca o perspectivă asupra primului pas către formarea comunității dintre blocuri.

Bara de curățat covoare ce era de multe ori folosită ca poartă de fotbal, rotativa de metal, masa de ping-pong, leagănul și cartonașele cu jocuri intră în dialog cu următorul spațiu memorabil al acestor trăiri: casa scării de bloc – dominată de scara propriu-zisă și de peretele cu avizierul scării, așezat alături de cutiile poștale.

Today the image of the space between apartment buildings is familiar, comfortable and precious, because it was a space where curiosity, creativity and freedom of improvisation manifested themselves. We thus all tend to remember it as the last stable configuration we've known - our childhood.

The way humans evolve from being a child, interested in playing to being an adult, interested in themselves and the people around, is a fascinating lifecycle from which architecture and urbanism, together with its adjacent disciplines (art, sociology, antropology, history etc.) is constantly learning, as this is a space of infinite possibility.

Astăzi imaginea spațiului dintre blocuri ne este familiară, confortabilă și prețioasă căci vorbind despre un loc al curiozității pentru necunoscut, al creativității și libertății de improvizație, ne amintim împreună despre ultima configurație stabilă cunoscută de noi toți – copilăria.

Cum amintirile colective reușesc să definească un teritoriu pentru generațiile prezentului, cheia majoră a propunerii Mnemonics rezidă într-o viziune optimistă asupra viitorului spațiului dintre blocurile orașelor din România care așteaptă impulsul contemporan al transformării.

VOICES
VOCI


Since every piece of history can eventually find its voices, Mnemonics proposes a multidisciplinary approach by inviting various professionals to address the topic in their own manner, expressing from the very personal point of view of the child who knew this decorum and grew to learn from it.
Cum fiecare perioadă istorică își găsește finalmente vocile, Mnemonics oferă o abordare multidisciplinară invitând profesioniști din domenii diferite la a-și exprima viziunea asupra subiectului proiectului într-o manieră personală, din perspectiva copilului care a cunoscut și s-a format în cadrul descris prin cele două expoziții.

THOUGHTS GÂNDURI

Romeo Cuc

Beyond the blocks

When you are 10, waking up in the morning is the beginning of a new adventure.

Dad opens the door of my room with a funny made-up song, and I sing along in a sleepy laughter. The smell of mint tea is pervading my room, and my dad hurries me into preparing my schoolbag, having breakfast and going to school. I rush out of the apartment, with the key hanging down my neck, and I promise to myself that I will not spend too much time playing outside again, and that I will honour my duties as a student and do my homework for the next day.

Walking down the corridor of the building I see my best friend leaving for school as well. As he tries to tell me something, I can't really listen to him - I'm quickly sliding down the handrail by the stairs.

He joins me downstairs and we walk to school together. This is the time of day when we start planning the afternoon game; we're creating different scenarios of spliting the other guys into teams. It's Thursday and we know our neighbours will not get out their carpets to clean them on the carpet hanger - that means today, the hanger turns into our perfect football post.

As soon as the school bell rings for the last time the world is mine. I know I only have a few hours before my parents return home from work, so I run as fast as I can to not waste any time. On my way home, I make a stop to summon my friend, D. He lives a few blocks away, on the same street as me, and, as always, I give him a loud shout, so he will hear it right from his apartment on the 3rd floor. As I stand in front of the building, shouting out loud, V. and O. watch me from the window and soon they rush down the stairs to join me for the afternoon.

We are not precisely sure what to play. The carpet hanger is available now but without D's ball we are set to find another game for us - this always depends on how many children get together and how they make the teams. Soon enough the girls show up and we settle on the game - we are clearly going to play "Țară, țară, vrem ostași" (Red Rover). We all enjoy it and every child can play since the rules are "soft".

Mom is on her way back home and stops by to check on us and seeing her makes me feel proud and confident enough to steal all the attention and become sort of a showman in the group. As she comes closer she interrupts the game with the usual warning - I have homework to do. Even though I never want to stop for this, I feel quite optimistic when I think about it - I will do the homework, have dinner and, by the time I finish, it will be dark, and we will go out again for the thrills of playing "Ascunsa" (Hide and Seek). When we are all together - friends, neighbours, classmates - there is nothing to be afraid of.

This would be just one of the most common memories that connect us and define our territory. A vast and complex territory of the generations who wore their key hanging down their neck (the "latchkey kids") and made up their own afterschool schedule until parents got home from work, usually sometime in the late after-noon. For them this meant freedom, acceptance, spontaneity, creativity and improvisation - a whole imaginary universe painted on the canvas created by the free space around and among apartment buildings.

The games we used to play, the neighbourly friendships, the front and back gardens with vines climbing the façades making their way up to the 2nd floor balconies, the loud laughs, they all represent vivid memories from living in a block of flats.

Common childhood memories and experiences, the opportunity of a sensitive reflection upon the topic of the public space between the apartment buildings most cities of Romania and the new possibilities of (re)using it have brought the Mnemonics team together. We are a very fortunate mix of various professional backgrounds - urbanism, architecture, art, journalism and communication, publishing and advertising, social activism and civil engagement.

We are in the process of assessing most features of the built environment we live in and consider the block-of-flats a valuable resource with an immense potential to (re)generate communities, and to improve interpersonal relationships and the way of living and using the public open space. The worlds that were made-up by children and the creativity of the game offers us the chance to understand the way the free space in our neighbourhood can generate new ideas of development.

Mnemonics exhibits a story about the territory of freedom of many generations in Romania, about the small gestures of living and approaches the living space holistically: the dwelling and the free space around it - including the apartment, the corridors of the building and the front yard and backyard.

Mnemonics is a story about architecture and collective memory, about childhood and the joy of play, about opportunities and future possibilities.

Read more Less

După blocuri

Când ai 10 ani, să te trezești dimineața înseamnă începutul unei noi aventuri.

Tata îmi deschide ușa camerei fredonând un cântec inventat și eu îl acompaniez râzând somnoros. Mirosul de ceai de mentă îmi inundă camera și tata mă grăbește să-mi pregătesc rucscacul, să iau micul dejun și să plec la școală. Ies repede din casă cu cheia la gât și îmi promit din nou că nu voi mai sta prea mult afară și că îmi voi respecta responsabilitățile de elev și îmi voi face tema pentru a doua zi.

Când merg pe hol îl văd pe prietenul meu cel mai bun mergând și el spre școală. Încearcă să îmi spună ceva dar nu îl aud pentru că deja alunec cu viteză în jos, pe balustradă.

Ne găsim jos și mergem la școală împreună. Acesta este momentul zilei când începem planurile pentru meciul de după scoală - facem planuri de împărțire a echipelor. Este joi și stim că astăzi vecinii nu iși scot covoarele afară iar asta inseamnă ca bara de covoare e doar a noastră.

Imediat ce clopoțelul sună pentru ultima dată lumea e a mea. Știu că am doar câteva ore până când părinții se întorc acasă de la serviciu și alerg cât pot de repede ca să nu pierd timpul. Pe drumul spre casă mă opresc să îl chem pe bunul meu prieten, D. El locuiește la câteva blocuri distanță, pe aceeași stradă cu mine și, ca de obicei, îl strig suficient de tare ca să audă de la etajul 3. V. și O. mă văd de la balcon, stând în fața blocului, și coboară rapid ca să ne jucăm împreună.

Nu știm sigur ce să jucăm. Bara de covoare este disponibilă acum dar fără mingea lui D. trebuie să găsim alt joc – asta depinde întotdeauna de câți copii se adună și cum facem echipele. În curând ajung și fetele și ne hotărâm – cel mai sigur jucăm ͞Țară, țară, vrem ostași͟ pentru că ne place tuturor și regulile nu sunt foarte dure.

Mama se întoarce acasă și se oprește să vadă ce facem. Când o văd mă umplu de bucurie și încep să fac un spectacol în fața prietenilor ca să îi atrag atenția dar se apropie și întrerupe jocul din același motiv ca întotdeauna – am teme de făcut. Chiar dacă nu îmi doresc să mă opresc acum sunt destul de încrezător că voi face temele, voi lua cina și, când toate vor fi gata, va fi deja întuneric și vom ieși din nou afară să jucăm Ascunselea. Când suntem toți împreună– prieteni, vecini, colegi – nu avem de ce să ne fie teamă.

Aceasta ar fi una dintre cele mai comune amintiri care ne unesc și ne definesc teritoriile. Un teritoriu vast și complex al unor generații care și-au purtat cheia la gat și care și-au făcut singure programul după școală până când părinții se întorceau după-amiaza târziu acasă. Pentru acești copii a însemnat libertate, acceptare, spontaneitate, creativitate și improvizație – un univers imaginar construit în spațiul liber dintre blocuri.

Jocurile pe care le jucam, prieteniile cu vecinii, grădinile din fața și din spatele blocului cu viță de vie ce urca până la etajul 2, râsetele puternice – toate reprezintă amintiri colorate din viața de la bloc.

Amintiri și experiențe comune, șansa la o discuție sensibilă asupra subiectului spațiului liber dintre blocurile majorității orașelor din România și posibilitățile de a îl reutiliza au adus echipa Mnemonics împreună. Este o întâlnire oportună a mai multor abilități dobândite din urbanism, arhitectură, artă, jurnalism și comunicare, publicitate, proiecte editoriale și implicare socială.

Suntem în plin proces de evaluare a mediului construit în care locuim și considerăm că blocurile sunt o resursă importantă cu un potențial mare de a (re)genera comunități, și de a îmbunătăți relații interpersonale și modul de viață și de utilizare a spațiului public. Lumile inventate de copii și creativitatea jocului ne oferă șansa de a înțelege modul în care spațiul liber din cartierul nostru poate genera noi idei de dezvoltare.

Mnemonics expune o poveste despre un teritoriu al libertății mai multor generații din România, despre mici gesturi de locuire și de abordări integrate ale spațiului – locuința și spațiul liber din jurul ei.

Mnemonics este o poveste despre arhitectură și memorie colectivă, despre copilărie și bucuria jocului, despre oportunități și posibilități viitoare.

Mai mult Mai puțin

Norbert Petrovici

Playing around the block. The social forms taken by the socialist urbanization

Children continue to play around the block nowadays. But for those of us who grew up "between blocks" the feeling that children's games have changed, is very much present. This feeling is linked to the fact that even playgrounds have changed. "Between the blocks" is now different.

Because of garages and parked cars, there are fewer spaces between blocks. Cars constantly come and go on the alleys between buildings. Playing takes place in specially-arranged places, with specially-prepared gear. The gear can be used in a certain way, with a focus on the child's safety. Up to an old age, the children are in the presence of an adult who supervises them. Usually women during the week, men in weekends and days off. They are the same blocks, from the big housing sets that started to be built since 1965 in Romania, but the social life taking place here is different in many ways. The city has changed its role.

Certain cities became resources for foreign employers searching for manual workforce. The urban workers are competing on the labour market with the daily travellers from the country side, who own a household which allows them to get some of their daily food without buying it. Rural workers can manage easier with a minimum wage. From 6,2 million labour contracts in Romania, over 1,7 million are minimum wage and 1 million are part-time. Being busy in Romania is not a guarantee that you're not poor - it is the European country with the highest number of busy persons who are below the poverty line.

In the small cities, some of the apartments are empty, families have left for country side to benefit from the resources of a rural household or they found a job abroad. In the districts of small cities, plenty of children live with one parent. Also there are many cases where older brothers take care of their younger siblings, while their emigrating parents are searching for their luck in other parts of Europe.

In big cities, the social composition of job orientation has changed significantly. If families of manual workers predominated before 2000, after 2000 college graduates started to be more present. Approximately 15% of Romanians have a college education, while in the big cities (of over 200 thousand inhabitants) the percentage is between 24% and 38%. The number of those having a college education tripled in most districts, while one of five families of workers left the district. Some of those with college education live alone or share their rent with colleagues of similar ages. Others live with children, but only after the age of 30, the average age when they become parents.

In cities with over 300 thousand inhabitants the generation effects are visible. A new generation of educated young people chose to stay there after finishing their studies, benefiting from the wave of expansion of labour markets between 2002 and 2008. They reached their parenting age after the end of economic crisis between 2008 and 2010. In these cities, the birth rate has increased significantly after 2011.

The changing of roles of the cities in the urban hierarchy also meant a change in the ways of using the district. In big cities, playgrounds were again populated by babies and small children, but this time accompanied by their mothers who are on maternal leave. Around the blocks, there are no school-age children or, at least, not so many. They leave school at 4 PM, because of their "after-school" programs. Also, educated parents invest significantly in sports and artistic skills training programs.

They invest for three reasons. First is for offering them an education that adds to cognitive schooling, while their income, as parents, come from selling skills, knowledge and creativity they have as employees. Secondly, because they structure the play time after school, relieving them of this complex obligation [1]. Third, grandparents, relatives or nannies can bring kids to these activities, while their parents finish work [2]. This time reorganization leads to the formation of new friendships and playground networks, which often transform into mutual visits. Children's friendships are not with the children from the neighbourhood, but with those they spend time with at school and during the extracurricular activities. Children play around the block, but not as much as 30 years ago. Also, their play has changed and their friendships are different.


Several decades ago

Only a few decades ago, school finished at 12 AM for those in the elementary school, and at 2 or 3 PM for secondary school or high-school students. For these children autonomy was compulsory. Right from elementary school, children had to know how to reach home from school, which most of the times was close to their house. This is the reason why these cohorts of children named themselves later, over the years, as "the generation with the key hanging down their necks" ("latchkey kids"). In order to get inside the house, children wore the key to their neck, so they didn't lose it. There was nobody waiting for them, parents were at work.

For the "generation with the key to the neck" the spaces between the block were arranged as the blocks were built. The vegetation, if there was any, was just planted. And the play equipment was minimal. With a few especially designated spaces, the props of the games were based on the everyday objects lying around the blocks, often left behind by construction sites: glass, stones, bricks (chalk), wood, even hard concrete surfaces or spaces between the block left uncovered, dirt.

The number of cars at that time was very small, the problem of parking places was not a pressing issue, nor the physical safety of children, since there was no risk of traffic accidents. Rather, the problem of safety came from the sites still open, the debris left behind the closed sites or the labyrinth-like structure of neighbourhoods, hardly legible for children, which brought the risk of getting lost. For these reasons, children were playing "around the block".

Around the block was also the place where friendships were formed. On the one hand, schools were planned to take in children from one neighbourhood. Children from the same school were often neighbours. On the other hand, due to the unstructured institutional time between the end of classes at school and the arrival of parents, around the block was, by excellence, the place to interact with other children. And there were plenty of children, since the generational effects also operated in that period. Employees got assigned jobs at the beginning of their careers. This overlapped with the position in the life cycle, which lead to kids living in the same neighbourhoods having similar ages.

Parents, in their turn, got off work at 4 PM. For some employees, the working hours were organized in shifts, which sometimes could be an advantage from the point of view of children supervision, one of the adults was home (but he was tired). But most of the times, childcare required the help of the extended family network, with grandparents playing an important role, if they lived in the same city. If they didn't live in the same town, as it often happened, they turned into an important resource during holidays. Memories about country side holidays accompany the memories related to playing around the block.

In the absence of urban grandparents, the networks of neighbours were very important in the supervision of children. Either in the form of friendship networks that were formed between the parents with children of the same age, or in the form of an elder person who turned into a kind of grandparent of the family. The networks of grown-ups played the role of an informal cooperative of children's care and supervision.


The novelty of living in the block

Life between and in the blocks was very different from other forms of organization of intimacy and social reproduction. The blocks of flats in the new districts have created and normalized a new reality: the family consisting of two spouses, with their children, living separately from their own parents and in which both adults are employed.

A possible alternative scenario would have been only encouraging men to be part of the labour market, while distributing women as housewives in order to take care of children. As it happened in the XXth century, during the industrialization process in many Western countries. Most likely, careers would have looked very different, closer to the life of Western suburbs and the childhood games would have been others. But the real history in Romania meant hiring both men and women in the labour market. Socialist planners realized that it was much cheaper to build an apartment for two employees and to socialize the costs of raising children, through dedicated institutions (nurseries, kindergartens, schools). Even now, Romania has the smallest pay gap between men and women.

Still, it is quite expensive to completely socialize the costs of raising children. Some of these costs were still private. The difference in the timetable of parents and pupils was the key element which created a few generations of children with a part of the day that was non-institutionalized. Or, just as important, were the short maternity leaves, of three to six months of maternity. Nurseries and early institutionalization become a necessity for the rural immigrants who moved to the city, to work in their new industrial or bureaucratic jobs.

Women were, in turn, were called bring their work abilities to the economic growth. The heterosexual, mononuclear, neolocal family, with both spouses employed, is a historical novelty. It was not an exception in the world at that time, but it was definitely something new.

The formation of the new type of family is a gradual process and is related to the emergence of the new type of dwelling in assemblies of blocks dedicated to the new labour force necessary for industrialization. It took almost two decades, between 1947 and 1965, for the urbanization and industrialization to interconnect and produce together cycles through which they stimulated one another.


The socialist growth model

Since the late 1950s, research that aimed to streamline factory production time insists on the necessity of a program for construction of dwellings for workers, as a way to minimize the time for travelling and the transport costs which should have been covered through payroll.

For example, Biji & Trebici (1958) show that at the Factory "I. C. Frimu" from Sinaia a quarter of the total annual transport costs of the employees would have covered the construction costs for 20 new apartments. Furthermore, the annual labour fluctuations which were between 5 and 20% during the 1950s, could have been dramatically reduced if the workers had been "fixed" in the city. The same term is later used by the sociologist Henri H. Stahl (Constantinescu and Stahl 1970), when discussing the need of building the urban areas of Slatina of the 1960s, the first construction project in the socialist period of a factory and a city equally.

So the construction of dwellings for workers begins (Mărginean 2015; Grama 2017) at the same time with the construction of factories. Which obviously requires an additional expansion of the construction sector and a redirection of the productive consumption of construction materials to domestic markets. But this reorientation was not a trivial one. It involved complex decisions related to the mechanisms of economic growth.

Socialism was often described as an autarchic system. Industrialization and urbanization seemed to be the main instruments through which an internal, autonomous system, controlled by the Communist parties, was created. Romania was often treated as an exemplary case of this thesis.

Although the socialist political economy had its own endogenous growth mechanisms, they should be evaluated and described in conjunction with the global economic processes to which these economies participated from a peripheral position. Despite the impositions, corrections and subordination to Moscow, the leadership of the party had a wide range of action. The specificity of the Communist response to the situation of national dependence consisted of the development of the fixed capital in order to produce industrial products, with the help of advanced technological production means. This particular type of response is not only a regional one, but it is a wider response, offered by the peripheral states to the problem of dependence in Africa, Latin America or Asia throughout the 20th century.

The model had also some fundamental prerequisites. The first was related to the necessity of financing the technological imports in order to ensure the acquisition from the global markets of the equipment necessary for the industrial production. The second prerequisite was to monetize the everyday life, in order to allow the emergence of a mass of industrial employees and a mass of agricultural producers. The two conditions were extremely difficult to fulfil, both for the USSR after the First World War as well as for the other Central and East-European countries after the Second World War.

Still, unlike the Soviet Union of the 1920s, Romania, along with the other Central and East-European countries, benefited after the Second World War of a global economic context in expansion. Even if it has not benefited directly from international financial support, Romania has taken advantage of the expansion of European internal markets and the wave of cheap equipment of major continental industrial complexes. As such, exports played a key role in financing the post-war East-European development.

In parallel with the growth mechanisms through exports, Romania has also developed a second economic mechanism. The total percentage of construction works of the total investments over the four decades was around the 50% average, with higher percentages in the 1950s and declining in the 1980s. The expansion of industrial constructions sector and, starting with the 1960s, of the one of urbanization, generated internally a productive consumption which allowed the emergence of an entire network of suppliers of raw materials, energy, fuel and production assets. From the size point of view, this circuit represented, by excellence, the Romania's internal market, compared to the consumer goods market.

The development of the built landscape - dwellings, factories, roads, channels, dams, railways, construction equipment - was the form through which the internal consumption was ensured, which allowed the emergence of a complex internal economy. A dwelling requires many types of components to be built, such as cement, wire, reinforced concrete, insulating glass wool, doors and windows, glasses, excavators, cranes, concrete mixers etc. All these involve other factories or production units. Moreover, they require workforce to get all these gears in motion.

The formation of large assembly of housing starting with the 1960s is the result of using urbanization as a mechanism of economic growth in the Socialist period. In the new assemblies there were apartments for "people without families", but most apartments were built for "families". But not for any families, but for working families formed of a single family core, with a limited number of children.

This is a very precise selection of the social form which had to be cast inside the new dwelling assemblies with apartments that had maximum four rooms and a pretty limited surface. The rural family was definitely not organized at that time in that way, both as a way of organizing the agricultural work, the sexual division of domestic work, of the role the children had in the agricultural work, the number of children in a family and especially the family cores in a household or in the neighbourhood. The new family allowed for the lowest investment cost in relation to the work capacity brought in the new factories, while not charging too much the socialized costs of social reproduction.


Stable cities

When we follow the Socialist urbanization process and the mononuclear and neolocal working family, a few notes are needed about the way the industrialization really worked. Since the family that lived in these apartments was a family with both spouses employed, the work organization had a strong impact on urbanization.

A key element here is related to the fact that the model of economic growth based on productive consumption, maximization of demand in constructions and not on the consumption of population, generated expansionary pressures and rather than replacing the morally used or degraded fixed capital. Fulfilling the plans of constructions of halls was more cost-effective than fulfilling the plans of putting into operation of the production means. The major effect was a lower rate of productivity increase, despite high investment rates.

As Popov (2007; 2010) also shows, Romania is not singular in this respect, as the Soviet Union had, in its turn, smaller replacement rates of fixed capital than the United States. However, Romania differs from the Soviet Union by the fact that the expansion was fundamentally financed by exports in the European expansionist context, and most of the fixed capital is installed between 1960 and 1978 [3]. In 1984, the biggest part of the fixed capital in Romania had an age between 15 and 20 years (World Bank 1984), while in the Soviet Union the major investments were made between 1930 and 1948 (Popov, 2007).

The expansionist pressures on fixed capital had side effect in Romania: the fact the there was no need for an equally high rate of replacement of labour with capital. Keeping the old equipment in operation still requires keeping in production of a dedicated workforce. So, investments were not accompanied by dramatic effects of contraction of the volume of industrial labour force. The expansion of labour force was significant: in 1985, for example, 42% of the entire population was engaged, and the employees from the industrial sector represented 38% from the total of those engaged.

This has two implications. The first is that the urban employees are offered the possibility to have stable jobs. They could change their jobs, by generating big fluctuations of the personnel hired in a factory. But, in principle, the new technological waves did not generate redundant labour force. And this made living in the city to offer a certain security of income and life.

The second implication is related to the relationship with the countryside. Romania had, in the same period, the highest amount of agricultural producers in the population (almost 4 million) from the East and Central Europe, although the percentage has dramatically decreased, to 27,9% by 1990. Even though the expansion of industrial production was quick, a significant amount of the rural labour force was preserved. The salaries of workers represent an important source of solvable demand, which creates a market for agricultural consumer goods, domestic industrial goods or goods for housing. The agricultural products sold to the workers have gradually monetized rural areas, which, in time, have become themselves markets for industrial products.

What we see here is that the Socialist city seems to be a complex unit, which interconnected educated social categories and manual employees in forms of urban stratification, with its own cultural struggles and dynamics of inclusion and exclusion. The Socialist city was economically integrated with the adjacent areas, and the economy was organized through some "production chains", which united the producers with their providers. The big city itself was a "containment and retention structure" of working population, of organization of employees flows and interconnection between agricultural economic or extractive sectors with the industrial sectors from smaller cities.


The factory as a birth place of solidarity networks

The neighborhood was an important area of solidarity networks. But in parallel the factory itself and the dynamics of labor relations generated a certain kind of solidarity, central to social reproduction.

Workers' institutional negotiation bodies were atrophied during Socialism. Labor unions were formal. However, in practice, workers have been able to put pressure for wage growth and better working conditions in three ways: through their territorial mobility, through mobility between productive units and by changing their profession through retraining.

Factories depended on the willingness of workers to mobilize informally for periods of fast and condensed production. Consequently, any non-verbal dissatisfaction of workers could have led to a slowdown in the work process at crucial times, which would jeopardize the fulfillment of the plan.

The backup army of non-employed workers with the necessary qualifications that might have taken the place of undisciplined workers was not a real threat that the managerial staff could mobilize. Maintaining the level of production and, moreover, the attempt to expand it depended both on the existence of functional and quality production means and on the existence of a skilled and mobilized workforce.

This has inevitably led to the delegation of the task of keeping factory discipline to the workers themselves, organized in peer networks that had to ensure the coordination and discipline of each individual. The director was only interested if the work teams were satisfied and productive as units, to be able to fulfill the plan. However, openly expressing your dissatisfaction was seen as an act against the system, equivalent to political insubordination, and could lead to tough sanctions.

But while the individual critical voices were silenced, the forms of discipline in production relied on relatively autonomous collectives. In addition, much of the negotiation process between workers operated through a system of reciprocity based on trustworthy networks at the limit of legality. Ironically, the promise of workers' autonomy, denied by the police forms that individualized the workers politically, was achieved in terms of relatively autonomous working groups, due to the dependence of managers on the availability of workers as a whole.

Managers, constrained by the plan, have tried to hide their limited control by inventing new rules, continuously reorganizing factories, and inventing new intermediate levels. This has led to genuine organizational proliferation, which has come up with ambiguities about responsibilities and obligations, which eventually endangered the efficiency of the organizational processes of rationalization. But the managers of the Socialist factories, especially factory managers, did not lack control tools.

For managers, it was difficult to manage workers at individual level, being confronted with a huge mass of employees who used inter-organization mobility as a negotiation method, as argued above. But managers could manage the total volumes of workers. Here they had two ways to adjust their entries. The first was to rely on a low-skilled workforce, with a very large recruitment area, a strategy specific to cities like Timişoara or Braşov. The second, as in Cluj, was to bet on a workforce that they could train, while at the same time attempting local retention by urbanization or commuting on a smaller distance.

The emergence of networks of local suppliers and customers has gradually allowed, in addition to pooling economic resources and political action, the formation of a pooling strategy for the mass of employees. The city itself, through the network of kindergartens, training schools, hospitals, neighborhoods, has become a retention strategy. Tensions inside the factory on controlling the production process and income levels have turned into urban problems. Class tensions have also become urban control issues.


Cities as retention structures

The factories directly organized the distribution of apartments. Some apartments were distributed by local government, but the whole process was conditional on the existence of a labor contract concluded with a local employer. Most of the workers received the apartment directly through the factory, while the municipal assignment channel was used by other social categories. The local construction company assigned them with whole blocks, which were then offered to employees for rental and, sometimes, more rarely, for purchase. Workers from the same factory, who often came from the same village as rural immigrants, received apartments in the same block (Csedő et al. 2004; Troc 2003). Often, workers were clearly aware that Socialist residential spaces were only an annex to the production process. An apartment in the block was closely related to work performed in a factory.

Factory workers' collectivities overlapped the networks of workers who came from the same village and were housed in the same neighborhood or even in the same block. Thus, the networks formed in the factory intersected with the neighborhood connections determined by the place of origin. The Socialist political economy has structured a specific field of relationships that favored an identification process around strong trustworthy networks. Trustworthy collectivities inside factories overlapped with other types of networks, such as those originating in neighborhoods.

For many city dwellers, finding an address in a neighborhood they were not familiar with was relatively difficult and often required guidance. All the more so as if the placement of the workplace or of the friends and relatives did not require it, the workers did not visit other neighborhoods. The workers were much better acquainted with the geography of their own neighborhood and, only to a lesser extent, the geography of the other neighborhoods. For some, the attachment to the neighborhood mixes with a strange feeling of pride that they feel in the face of the massive nature of constructions. The block, in front of the block and the neighborhood networks have become important and multiple contexts of socialization for both children and adults.

The multitude of factories put employees in a convenient situation. They were able to change their workplace, which they did, using this strategy quite often. In the epoch, the process is called "floating" (Mihu, 1971), a metaphor with reference to the chemical processing processes in which there is a floating and unstable mass above the precipitating material. The metaphor refers to the movement of workers almost as a natural, inevitable, chemical-like movement, which, in part, was true. Often, factory managers have not opposed the "natural process", but have used it further. The "floating" workers of the plant could be better ordered at city level. The city becomes a "containment structure", both as streams of quarantine practices and as a significance ecosystem. Managers have tried to turn the city into a magnet.

With more mobility, more workers could be used to negotiate additional housing investments. This has brought more demand for intermediate goods also produced in the county. But the new workers are, in fact, the former peasants in the hinterland of the city. They no longer had to work in agricultural production due to rationalization: new means of production, chemical fertilizers and especially new economic circuits in which agriculture becomes a source of raw materials and intermediary goods for the factories in the city and the neighboring cities of the county. This allows the resumption of industrial production circuits and even their expansion.


Conclusion

The Socialist neighborhood as an architectural structure has survived Socialism. But the social life inside this neighborhood has changed substantially. The factory was the place where workers formed solidarity networks, which often overlapped the solidarity networks in the neighborhoods that the workers lived in. The neighborhood, as a housing unit with various types of amenities such as school, health center, parks and shops, began to be built only after 1965. This is because urbanization, as a process of building housing units, gradually becomes a way to ensure economic growth by ensuring the consumption of products generated by industrialization. It was not the only mechanism for economic growth, export playing the role of a main circuit. However, urbanization and the construction sector have used this mechanism to ensure very high economic growth rates.

In the urbanization process, from the many social forms of reproduction and intimacy, the home accommodated the married couple, with a single family nucleus who moves away from their parents and both spouses are employed. Also, these families have a considerably smaller number of children, the apartments having a maximum of four rooms. But not all reproduction costs are socialized by these new urban machines, the housing units. In the uncovered places, a new world appears, the childhood life in front of the block, "the generation with the key hanging down the neck". These children benefit from the fact that there are other children of their age in their neighborhood and that they have time and space to play using the ad-hoc props next to the blocks. Most often, this props are the remnants of the old site, the one on which the blocks they live in were built. This is how a series of new games appeared, using the broken bottles around the block, or the stones, or the pits and small pieces of branches around. Networks of friendship overlapping neighborhood and school friendships are impossible to understand beyond the complex production of social relationships generated by Socialist industrialization and urbanization.

Now these social relationships have a different texture. The social composition of neighborhoods has changed. Especially in major cities, we have a substantial increase in educated people, because the city has a skilled labor offer in the global assemblage line of products based on knowledge or delocalized services. The time of the children living in the neighborhood now is otherwise structured. "After-school" programs, as well as sports and artistic skills training programs, make friendship networks often no longer overlap with neighborhood networks. Also, the neighborhoods have changed. The spaces between the blocks have turned into car parks and access roads, now indispensable. Playgrounds have been restricted to arranged spaces and usually equipped with play devices with preset functions. These devices are often designed for young children who are also using them under the supervision of mothers on maternity leave - leave that has grown sensitively. Children's games are transforming, precisely because the social life of children has changed. In fact, the neighborhood's life, in its entirety, has changed.


Notes

[1] About 94% of the urban population in Romania is employed (business owners are a minority of 2% of the population) and often this comes on the background of organizational techniques to intensify activities during the work program.

[2] After the introduction of the new labor code in 2011, the lunch break was taken out of the meal schedule. For many, the work schedule becomes in practice eight hours and a half or nine hours.

[3] However, these lower rates of replacement of the spent fixed capital were not a problematic feature of the economic model in the USSR and Eastern Europe. Central-capitalist countries have had unusually high rates of fixed capital replacement because they were in a position to invest in new technologies in new geographical areas. This has created new technological blocks outside of national spaces, in dependent countries (Anderson, 2013a, 2013b; R. Brenner, 2006). In this way, in the central-capitalist states the costs of replacing the spent fixed capital were reduced. The internal replacement of the used equipment did not come with the pressure of retrofitting the entire supply chain (Anderson, 2013a, 2013b; R. Brenner, 2006).

Read more Less

Joaca în fața blocului: formele sociale pe care le-a luat urbanizarea socialistă

Copiii se joacă în fața blocului în continuare. Însă senzația că s-au schimbat jocurile copilăriei, pentru cei care au crescut, la rândul lor, între blocuri, este foarte prezentă. Această senzație e legată de faptul că însăși locurile de joacă s-au transformat. "Între blocuri" e diferit.

Din cauza garajelor și mașinilor parcate, sunt mai puține spații libere între blocuri. Pe străzile dintre blocuri ești deranjat continuu de mașini care vin sau pleacă. Joaca este conținută în spații special amenajate, cu aparate special amenajate. Aparatele pot fi folosite într-un anumit fel, cu accentul pus pe siguranța copilului. Până la vârste înaintate copiii au un adult care îi supraveghează. De obicei femei în timpul săptămânii, bărbați în weekend sau în zilele libere. Sunt aceleași blocuri, din marile ansambluri de locuire care au început să fie construite începând cu 1965 în România, însă viața socială care are loc aici e în multe feluri diferită. Orașul și-a schimbat rolul.

Anumite orașe au devenit resurse pentru angajatorii străini în căutare de forță de muncă manuală. Muncitorii urbani sunt în concurență pe piața muncii cu navetiștii din mediul rural, care dețin o gospodărie ce le permite să își facă rost de o parte din mâncarea zilnică, fără să o cumpere. Muncitorii rurali se pot descurca mai ușor cu un salariu minim pe economie. Din 6,2 milioane de contracte de muncă în România, peste 1,7 milioane sunt cu salariul minim și 1 milion sunt cu jumătate de normă. A fi ocupat în România nu este o garanție că nu ești sărac – e țara europeană cu cel mai mare număr de persoanelor ocupate aflate sub pragul de sărăcie.

În orașele mici, o parte din apartamente sunt goale, familiile au plecat la țară să beneficieze de resursele unei gospodării rurale, sau și-au găsit un loc de muncă în străinătate. În cartierele din orașele mici, destui copii locuiesc cu un părinte. De asemenea sunt suficient de multe cazuri în care frații mai mari au grijă de cei mici, cât timp părinții emigranți își caută norocul în alte părți ale Europei.

În orașele mari, compoziția socială a carierelor s-a schimbat în mod semnificativ. Dacă înainte de 2000 predominau familii de muncitori manuali, după 2000 au început să locuiască absolvenți de facultate. Aproximativ 15% din români au studii superioare, în timp ce în marile orașe (de peste 200 mii de locuitori) procentul este între 24% și 38%. Numărul celor cu studii superioare s-a triplat în cele mai multe cartiere, în timp ce una din cinci familii de muncitori au părăsit cartierul. O parte din cei cu studii superioare locuiesc singuri sau împart chiria cu colegi de generație. O altă parte locuiesc cu copii, însă după vârsta de 30 de ani, vârsta medie la care devin părinți.

În orașele cu peste 300 de mii de locuitori efectele de generație vizibile. O nouă generație de tineri educați au rămas după terminarea studiilor, beneficiind de valul de expansiune a piețelor de forță de muncă din perioada 2002 și 2008. Ei au ajuns la vârsta la care au devenit părinți undeva după încheierea crizei economice dintre 2008 și 2010. În aceste orașe, ratele de natalitate au crescut în mod simțitor după 2011.

Schimbarea rolului pe care îl au orașele în ierarhia urbană a însemnat și o schimbare a modului de folosire a cartierului. În marile orașe, locurile de joacă au fost din nou populate de bebeluși și copii de vârstă mică, însă de data aceasta însoțite de mamele lor în concediu parental. Din fața blocului lipsesc copii de vârstă școlară sau cel puțin nu sunt atât de numeroși. Ei ies de la școala la ora 16, datorita programelor "after school". De asemenea, părinții educați investesc în mod semnificativ în programele de formare de abilități sportive și artistice.

Investesc din trei motive. Primul pentru a le oferi o educație care suplimentează cea cognitiv școlară, de vreme ce veniturile lor, ca părinți, vin prin vânzarea abilităților, cunoștințelor și creativității pe care o au ca angajați. A doua, pentru că structurează timpul de joacă de după școală, degrevându-i de această obligație complexă, ce presupune să fie odihniți[1]. A treia, la aceste activități copii pot fi duși și aduși de către bunici, rude sau persoane plătite, în timp ce părinții își termină programul de muncă[2]. Această reorganizare a timpului duce la formarea de noi prietenii și rețele de joacă, care se transformă adesea în vizite reciproce. Prieteniile copiilor nu sunt cele cu vecinii, ci cele din jurul școlii și a activităților extrașcolare. Copii se joacă în fața blocului, dar nu la fel de mult precum copii de acum 30 de ani. De asemenea joaca lor s-a schimbat, iar prieteniile lor sunt altele.


În urmă cu câteva decade

Doar în urmă cu câteva decenii, școala se termina la ora 11 sau 12 pentru cei din ciclul primar, iar pentru cei din ciclul secundar sau liceal la ora 14 sau 15. Pentru acești copii autonomia era obligatorie, deja din clasele primare copii trebuiau să știe să ajungă acasă de la școală, școală aflată adesea în proximitatea blocului. De aceea, aceste cohorte de copii s-au denumit singure, ulterior, peste ani, "generația cu cheia la gât". Pentru a putea intra în apartament, copii purtau cheia de intrare la gât, pentru a nu o pierde. Nu era nimeni să îi aștepte acasă de la școală, părinții erau la servici.

Pentru "generația cu cheia la gât" spațiile dintre blocuri tocmai erau amenajate, pe măsură ce blocurile erau construite. Vegetația, dacă exista, tocmai era plantată. Iar echipamentele de joacă erau minimale. Cu puține spații special destinate, recuzita jocurilor se baza pe obiectele de zi cu zi aflate chiar lângă blocuri, de obicei chiar resturile rămase în urma închiderii șantierelor: sticla, pietre, cărămidă (cretă), lemn, însăși suprafețele tari betonate sau spațiile dintre blocuri lăsate decopertate, pământul.

Numărul de mașini a fost în acea perioadă foarte mic, problema locurilor de parcare nu era presantă și nici a siguranței fizice a copiilor, de vreme ce nu exista riscul unor accidente de circulație. Mai degrabă, problema siguranței venea de la șantierele încă deschise, molozul lăsat în urma șantierelor tocmai închise, sau structura labirintică a cartierelor, greu lizibilă pentru copiii, ceea ce aducea riscul rătăcirii. Copii se jucau, din aceste motive "în fața blocului".

În jurul blocului a fost și locul în care se formau prieteniile. Pe de o parte școlile erau planificate astfel încât să poate prelua copii dintr-un cartier, copii din aceeași școală erau adesea vecini. Pe de altă parte, în jurul blocului, datorită timpului nestructurat instituțional între terminarea școlii și venirea părinților, a fost locul prin excelență de interacțiune cu alți copii. Iar copii existau, de vreme ce efectele generaționale funcționau și în această perioadă. Angajații primeau repartiție la început de carieră, în funcție de locurile lor de muncă. Acest lucru se suprapunea și cu poziția în ciclul de viață, ca atare în bloc sau în vecinătatea blocului erau copii de vârste similare.

Părinții aveau la rândul lor un program de lucru, care se încheia la ora 16. Pentru o parte din angajați programul de lucru era organizat pe schimburi, ceea ce putea fi uneori un avantaj din punctul de vedere al supravegherii copiilor, unul din adulți era acasă (doar că era obosit). Însă cel mai adesea, îngrijirea copiilor necesita apelul la rețelele extinse de familie, bunicii jucând un rol important, dacă se întâmplau să locuiască în aceeași localitate. În cazul în care aceștia nu locuiau în același oraș, cum adesea ara cazul, se transformau într-o resursă importantă pe perioada vacanțelor. Amintirile despre vacanța la țară însoțesc amintirile legate de joaca din fața blocului.

În lipsa bunicilor urbani, rețelele de vecini au fost foarte importante în supravegherea copiilor. Fie sub forma rețelelor de prietenie care se formau între părinții cu copii de aceeași vârstă, fie sub forma unei persoane mai învârstă care se transforma într-un fel de bunic al familiei. Rețele între adulți jucau rolul unor cooperative informale de supraveghere și îngrijire a copiilor.


Noutatea vieții la bloc

Viața dintre și din blocuri a fost foarte diferită de alte forme de organizare a intimității și reproducerii sociale. Blocurile cu apartamente în noile cartiere au constituit și normalizat o nouă realitate: familia formată din doi soți, cu copii săi, care locuiește separat de proprii părinți și în care amândoi adulții sunt angajați.

O istorie posibilă alternativă, ar fi fost încurajarea participării pe piața muncii doar a bărbaților și distribuirea în rol de casnice a femeilor pentru a avea grijă de copii. Așa cum s-a întâmplat în secolul al XX-lea, în procesul de industrializare din multe țări occidentale. Cel mai probabil viața carierelor ar fi arătat foarte diferit, mai aproape de viața suburbiilor vestice, iar jocurile copilăriei ar fi fost altele. Însă istoria reală din România a fost aceea a înrolării la piața muncii deopotrivă a femeii și a bărbatului. Planificatorii socialiști au realizat că e mult mai ieftin să construiești un apartament la doi angajați și să socializezi costurile de creștere a copiilor, prin instituții dedicate (crește, grădinițe, școli). România are și acum una cele mai mici disparități între venitul femeii și al bărbatului.

Totuși, e destul de scump să socializezi complet costurile creșterii copiilor. O parte din aceste costuri au fost în continuare private. Diferența de orarul părinților și al elevilor a fost elementul cheie care a creat câteva generații de copii cu o parte din zi neinstitutionalizată. Sau, la fel de importante, au fost concediile de maternitate scurte, de trei până la șase luni de maternitate. Creșele și instituționalizarea precoce devin o necesitate pentru imigranții rurali mutați la oraș, pentru a lucra în noile locuri de muncă industriale sau birocratice. Femeia era, la rândul ei chemată să participe cu capacitatea ei de muncă la creșterea economică, ca atare sistemul de indemnizații stimula ocuparea de-a lungul vieții sale active. Familia heterosexuală, mononucleară, neolocală, cu ambii soți angajați o noutate istorică. Nu este o excepție pe glob în epocă, însă cu siguranță este ceva nou.

Formarea noului tip de familie este un proces treptat și este legat de apariția noului tip de locuire în ansambluri de blocuri dedicate noii forțe de muncă necesare industrializării. A fost nevoie de aproape două decade, între 1947 și 1965, pentru ca urbanizarea și industrializării să se interconecteze și să producă împreună cicluri prin care să se stimuleze reciproc.


Modelul de creștere socialist

Încă de la sfârșitul anilor 1950, cercetările care urmăreau eficientizarea timpilor de producție în fabrici insistă pe necesitatea unui program de construcții de locuințe pentru muncitori, ca o modalitate de a minimiza timpul pentru navetă și costurile de transport care trebuiau să fie acoperite prin salarizare. De exemplu, Biji & Trebici (1958) arată că la Fabrica "I. C. Frimu" din Sinaia un sfert din costurile anuale totale de transport ale angajaților ar fi acoperit costurile construcțiilor a 20 de apartamente noi. Mai mult, fluctuațiile de forță de muncă anuale, care erau între 5 și 20% de-a lungul deceniului 1950, puteau fi dramatic reduse dacă muncitorii ar fi fost "fixați" în oraș. Același termen îl folosește și sociologul Henri H. Stahl (Constantinescu and Stahl 1970) ulterior, când discută despre necesitatea construirii zonelor urbane din Slatina din anii 1960, primul proiect de construcție în perioada socialistă a unei fabrici și a unui oraș deopotrivă.

Așadar, paralel cu construcția fabricilor începe construirea locuințelor pentru muncitori (Mărginean 2015; Grama 2017). Ceea ce evident solicita o expansiune suplimentară a sectorului de construcții și o redirecționare a consumului productiv al materialelor de construcție spre piețele interne. Însă această reorientare nu a fost una trivială. Ci a implicat decizii complexe legate de mecanismele de creștere economică.

Socialismul a fost cel mai adesea descris ca un sistem autarhic. Industrializarea și urbanizarea păreau instrumentele principale prin care a fost decupat un spațiu intern, autonom, controlat de partidele comuniste. România a fost adesea tratată ca un caz exemplar al acestei teze. Nu putem să ne bazăm pe opoziția facilă dintre autonomie și dependență.

Chiar dacă economia politică socialistă a avut propriile mecanisme endogene de creștere, ele trebuie evaluate și descrise în conjuncție cu procesele economice globale la care aceste economii participau de pe o poziție periferică. În ciuda impozițiilor, corecturilor și subordonării față de Moscova, conducerea partidului a avut o plajă largă de acțiune. Specificul răspunsului comunist la situația dependenței naționale a constat în dezvoltarea capitalului fix pentru a putea produce, cu ajutorul unor mijloace de producție tehnologice avansate, produse industriale. Acest tip particular de răspuns nu este doar unul regional, ci este un răspuns mai larg oferit de statele periferiale la problema dependenței în Africa, America Latină sau Asia de-a lungul secolului al XX-lea.

Modelul a avut câteva precondiții fundamentale. Prima a fost cea legată de necesitatea de a finanța importurile tehnologice pentru a putea asigura achiziționarea de pe piețele globale a utilajelor necesare producției industriale. A doua precondiție a fost monetizarea vieții de zi cu zi, pentru a permite apariția unei mase de salariați industriali și a unei mase de producători agricoli. Cele două condiții au fost extrem de dificil de îndeplinit atât pentru URSS după Primul Război Mondial, cât și pentru celelalte țări central și est-europene după al Doilea Război Mondial.

Totuși, spre deosebire de Uniunea Sovietică a anilor 1920, România, alături de celelalte țări central și est-europene, a beneficiat după al Doilea Război Mondial de un context economic global în expansiune. Chiar dacă nu a beneficiat în mod direct de sprijin financiar internațional, România a profitat de expansiunea piețelor interne europene și de valul de utilaje ieftine ale marilor complexe industriale continentale. Ca atare, exporturile au jucat un rol-cheie în a finanța dezvoltarea esteuropeană postbelică.

În paralel cu mecanismul de creștere prin exporturi, România a dezvoltat și un al doilea mecanism economic. Procentajul total al lucrărilor de construcții din totalul de investiții de-a lungul celor patru decade a fost în jurul mediei de 50%, cu procente mai mari în anii 1950 și în scădere în anii 1980. Expansiunea sectorului de construcții industriale și, începând din anii 1960, a celui de urbanizare a generat pe plan intern un consum productiv care a permis apariția unei întregi rețele de furnizori de materii prime, energie, combustibil și bunuri de producție. Din punct de vedere al mărimii, acest circuit a reprezentat prin excelență piața internă a României, comparativ cu piața bunurilor de consum.

Dezvoltarea peisajului construit – locuințe, fabrici, drumuri, canale, baraje, căi ferate, utilaje de construcții – a fost forma prin care s-a asigurat consumul intern, care a permis apariția unei economii interne complexe. O locuință solicită multe tipuri de componente pentru a fi construită, precum ciment, sârmă, beton armat, vată de sticlă izolantă, uși și ferestre, geamuri, excavatoare, macarale, betoniere etc. Toate acestea presupun alte fabrici sau unități de producție. În plus, ele necesită forță de muncă care să pună în mișcare aceste angrenaje.

Formarea marilor ansambluri de locuit începând cu anii 1960 este rezultatul folosirii urbanizării ca un mecanism de creștere economică în perioada socialistă. În noile ansambluri au existat apartamente "pentru nefamiliști", însă majoritatea apartamentelor au fost construite pentru "familii". Dar nu orice familii, ci muncitorești formate dintr-un singur nucleu familial, cu un număr limitat de copii.

Aceasta este o selecție foarte precisă a formei sociale care trebuia turnată în interiorul noilor ansambluri de locuințe cu apartamente care aveau maxim patru camere și o suprafața destul de limitată. Familiar rurală, cu siguranță nu era organizată în acel moment în acel fel, atât ca mod de organizare a muncii agricole, a diviziunii sexuale a muncii casnice, a rolului pe care îl aveau copii în munca agricolă, a numărului de copii a unei familii și mai ales a nucleelor familiale într-o gospodărie sau vecinătate. Familia nouă permitea cel mai mic cost de investiție în raport cu capacitatea de muncă pe care o aducea în noile fabrici, în timp ce nu încărca prea mult costurile socializate de reproducere socială.


Orașe stabile

Atunci când urmărim procesul de urbanizare socialist și a familiei muncitorești mononucleare și neolocale sunt necesare câteva note legate de modul în care funcționa chiar industrializarea. De vreme ce familia care locuia în apartamentele acestea era o familie cu amândoi soți angajați, organizarea muncii a avut un rol profund asupra urbanizării.

Un element cheie aici este legat de faptul că modelul de creștere economică bazată pe consum productiv, maximizarea cererii de construcții, și nu pe consumul populației, a generat presiuni expansioniste, și nu de înlocuire a capitalului fix uzat sau degradat moral. Îndeplinirea planurilor de construcție a halelor era mai rentabilă decât îndeplinirea planurilor de punere în funcțiune a mijloacelor de producție. Efectul major a fost o rată mai mică de creștere a productivității, în ciuda unor procentaje mari de investiții.

Așa cum arată și Popov (2007; 2010), România nu este singulară în această privință, Uniunea Sovietică având la rândul său rate mai mici de înlocuire a capitalului fix decât cele din Statele Unite. România diferă însă de Uniunea Sovietică prin faptul că expansiunea a fost finanțată în mod fundamental de exporturi în contextul european expansionist, iar cea mai mare parte a capitalului fix este instalat între 1960 și 1978[3]. În 1984, cea mai mare parte a capitalului fix din România avea o vârstă între 15 și 20 de ani (World-Bank 1984), în timp ce în Uniunea Sovietică investițiile majore au fost făcute între 1930 și 1948 (Popov 2007).

Presiunile expansioniste asupra capitalului fix aveau ca efect secundar în România faptul că nu era necesară o rată la fel de mare de înlocuire a muncii cu capitalul. Păstrarea vechilor utilaje în funcțiune necesita în continuare păstrarea în producție a unei forțe de muncă dedicate. Așadar, investițiile nu erau însoțite de efecte dramatice de contracție a volumului forței de muncă indus triale. Expansiunea forței de muncă a fost semnificativă: în 1985, de exemplu, 42% din totalul populației era ocupată, iar angajații din sectorul industrial reprezentau 38% din totalul celor ocupați.

Aici sunt două implicații. Prima este că angajaților urbani li se oferea posibilitatea să aibă locuri de muncă stabile. Ei puteau să își schimbe locul de muncă, generând fluctuații mari ale personalului angajat într-o fabrică. Dar în principiu, noile valuri tehnologice nu genera forță de muncă redundantă. Iar acest lucru făcea ca locuirea în oraș să ofere o anumită siguranță a veniturilor și a vieții.

A doua implicație este legată de raportul cu ruralul. România avea în aceeași perioadă ponderea cea mai mare de producători agricoli în populație (aproape patru milioane) din Europa de Est și Centrală, chiar dacă procentajul a scăzut dramatic, la 27,9% până în 1990. Chiar dacă expansiunea producției industriale a fost rapidă, s-a păstrat o pondere semnificativă a forței de muncă rurale. Salariile muncitorilor reprezintă o sursă importantă de cerere solvabilă, ceea ce creează o piață pentru bunuri de consum agricole, bunuri industriale menajere sau bunuri pentru amenajarea locuințelor. Produsele agricole vândute muncitorilor au monetizat treptat zonele rurale, care, în timp, au devenit ele însele piețe pentru produse industriale.

Ceea ce vedem aici este că orașul socialist pare a fi o unitate complexă, care interconecta categorii sociale educate și angajați manuali în forme de stratificare urbană, cu propriile lupte culturale și dinamici de includere și excludere. Orașul socialist a fost integrat economic cu zonele adiacente, iar economia era organizată prin intermediul unor "lanțuri de producție", care uneau producătorii cu furnizorii lor. Orașul mare, în sine, era o "structură de conținere" și de retenție a populației muncitorești, de organizare a fluxurilor de angajați și de interconectare între sectoarele economice agricole sau extractive din regiune cu sectoarele industriale din orașele mai mici.


Fabrica ca loc al formării de rețele de solidaritate

Cartierul a fost o zonă importantă de organizare a rețelelor de solidaritate. Însă în paralel, fabrica însăși și dinamica relațiilor de muncă au generat un anumit tip de solidaritate, centrală pentru reproducția socială.

Organismele instituționale de negociere ale muncitorilor erau în socialism atrofiate. Sindicalismul era formal. Cu toate acestea, în practică muncitorii avea posibilitatea de a face presiuni de creștere salarială și pentru condiții mai bune de muncă în trei feluri: prin mobilitatea lor teritorială, prin mobilitatea între unitățile productive și prin schimbarea profesiei prin recalificare.

Fabricile depindeau de disponibilitatea muncitorilor de a se mobiliza în mod informal pentru perioade de producție rapidă și condensată. În consecință, orice nemulțumiri neverbalizate ale muncitorilor ar fi putut să conducă la o încetinire sigură a procesului de muncă în momentele cruciale, ceea ce ar fi pus în pericol îndeplinirea planului.

Armata de rezervă a muncitorilor neangajați cu calificări necesare care eventual ar fi putut lua locul muncitorilor indisciplinați, nu era o amenințare reală pe care personalul managerial să o poată mobiliza. Menținerea nivelului de producție și, mai mult decât atât, încercarea de expansiune a acesteia depindeau atât de existența unor mijloace de producție funcționale și de calitate, cât și de existența unei forțe de muncă calificate și mobilizate.

Acest lucru a dus, în mod inevitabil, la delegarea sarcinii de păstrare a disciplinei în fabrică către muncitorii înșiși, organizați în rețele colegiale care trebuiau să asigure coordonarea și disciplina fiecărui individ. Directorul se interesa doar dacă echipele de muncă erau mulțumite și dacă erau productive ca unități, pentru a putea îndeplini planul. Cu toate acestea, a-ți exprima în mod deschis nemulțumirea era văzut ca un act împotriva sistemului, echivalent cu insubordonarea politică și putea duce la sancțiuni dure.

Dar în timp ce vocile critice individuale erau reduse la tăcere, formele de disciplină în producție se sprijineau pe colectivități relativ autonome. În plus, o mare parte din procesul de negociere dintre muncitori opera printr-un sistem de reciprocitate bazat pe rețele de încredere situate la limita legalității. În mod ironic, promisiunea autonomiei muncitorilor, negată prin formele polițienești care individualizau politic muncitorii, era realizată în termeni de grupuri relativ autonome de muncă, datorită dependenței managerilor de disponibilitatea muncitorilor în ansamblul lor.

Managerii, constrânși de plan, au încercat să își ascundă controlul limitat prin inventarea de noi reguli, continua reorganizare a fabricilor și inventarea de noi niveluri intermediare. Acest lucru a dus la o veritabilă proliferare organizațională, care a venit cu neclarități legate de responsabilități și obligații, ceea ce punea în pericol, până la urmă, eficiența proceselor organizaționale de raționalizare. Managerii fabricilor socialiste, în special directorii de fabrici, nu erau însă lipsiți de instrumente de control.

Pentru manageri, era dificil să gestioneze muncitorii la nivel individual, fiind confruntați cu o masă foarte mare de angajați care își folosea mobilitatea interorganizațională ca o metodă de negociere, așa cum argumentam mai sus. Însă managerii puteau să gestioneze totalitățile, volumele de muncitori. Aici ei au avut la dispoziție două modalități de a-și regla intrările. Prima era aceea de a miza pe o forță de muncă puțin calificată, cu o arie de recrutare foarte mare, o strategie specifică unor orașe precum Timișoara sau Brașov. A doua, precum în Cluj, era de a miza pe o forță de muncă pe care să o califice ei, încercând totodată forme de retenție locală prin urbanizare sau navetism pe distanță mai mică.

Apariția rețelelor de furnizori și clienți locali a permis, treptat, pe lângă punerea în comun a resurselor economice și a acțiunii politice, formarea unei strategii de punere în comun a masei de angajați. Orașul ca atare, prin rețeaua de grădinițe, școli de calificare, spitale, cartiere pentru locuire, a devenit o strategie de retenție. Tensiunile din interiorul fabricii privind controlul procesului de producție și cuantumul veniturilor s-au transformat în probleme urbane. Tensiunile de clasă au devenit și probleme de control urban.


Orașele ca structuri de retenție

Fabricile organizau în mod direct distribuția apartamentelor. Unele apartamente erau distribuite prin administrația locală, însă întregul proces era condiționat de existența unui contract de muncă încheiat cu un angajator local. Majoritatea muncitorilor primeau apartamentul direct prin fabrică, în timp ce canalul de distribuție municipal era folosit de alte categorii sociale. Întreprinderea locală de construcții le aloca acestora blocuri întregi, care erau mai apoi oferite angajaților spre închiriere și uneori, mai rar, spre cumpărare. Muncitorii din aceeași fabrică, care adesea veneau din același sat ca imigranți rurali, primeau apartamente în același bloc (Csedő et al. 2004; Troc 2003). Adesea, muncitorii erau în mod evident conștienți că spațiile rezidențiale socialiste erau doar o anexă a procesului de producție. Un apartament la bloc era strâns legat de prestarea muncii într-o fabrică.

Colectivitățile muncitorești fabrică s-au suprapus rețelele de muncitori care proveneau din același sat și au fost cazați în același cartier sau chiar în același bloc. Astfel, rețelele formate în fabrică se intersectau cu legăturile de vecinătate determinate de locul de origine. Economia politică socialistă a structurat un câmp specific de relații care a favorizat un proces de identificare în jurul unor rețele strânse de încredere. Colectivitățile de încredere din interiorul fabricilor s‑au suprapus altor tipuri de rețele, spre exemplu celor care își aveau originea în cartiere.

Pentru mulți locuitori ai orașului, găsirea unei adrese într-un cartier cu care nu erau familiarizați era relativ dificilă și necesita adesea ghidaj. Cu atât mai mult cu cât dacă plasarea spațială a locului de muncă sau a prietenilor și rudelor nu o solicita, muncitorii nu vizitau alte cartiere. Muncitorii ajungeau să își cunoască mult mai bine geografia propriului cartier și doar în mică măsură geografia celorlalte cartiere. Pentru unii, atașamentul față de cartier se amestecă cu un sentiment ciudat de mândrie pe care îl resimt în fața caracterului masiv al construcțiilor. Blocul, în fața blocului și rețelele de vecinătate au devenit atât pentru copii, cât și pentru adulți forme de socializare importante și multiple.

Multitudinea de fabrici a pus într-o situație convenabilă angajații. Ei puteau să își schimbe locul de muncă, ceea ce au și făcut, apelând la această strategie destul de des. În epocă procesul ajunge să fie denumit "flotanță" (Mihu, 1971), o metaforă cu referință la procesele de prelucrare chimică în care deasupra materialului care se precipită există o masă care plutește și este instabilă. Metafora se referă la mișcarea muncitorilor aproape ca la o mișcare naturală, inevitabilă, asemenea proceselor chimice, ceea ce, în parte, și era. Adesea managerii fabricilor nu s-au opus "procesului natural", ci l-au folosit mai departe. Muncitorii "flotanți" ai uzinei puteau fi mult mai bine ordonați la nivel de oraș. Orașul devine o "structură de conținere", atât ca fluxuri de practici de încarantinare, cât și ca ecosistem de semnificații. Managerii au încercat să transforme orașul într-un magnet.

Existând mai multă mobilitate, mai mulți muncitori au putut fi folosiți pentru negocierea unor suplimentări ale investițiilor în locuințe. Acest lucru a adus mai multă cerere pentru bunuri intermediare produse tot în județ. Dar noii muncitori sunt, de fapt, foștii țărani din hinterlandul orașului. Ei nu mai sunt nevoiți să lucreze în producția agricolă, datorită raționalizării: noi mijloace de producție, îngrășăminte chimice și mai ales noi circuite economice în care agricultura devine furnizoare de materie primă și bunuri intermediare pentru fabricile din oraș și din orașele proxime din județ. Acest lucru permite reluarea circuitelor de producție industrială și chiar extinderea lor.


Concluzie

Cartierul socialist ca structură arhitecturală a supraviețuit socialismului. Însă viața socială din interiorul acestui cartier s-a modificat substanțial. Fabrica a fost locul în care muncitorii și-au format rețele de solidaritate, care adesea s-au suprapus peste rețelele de solidaritate din cartierele pe care muncitorii le-au locuit. Cartierul, ca ansamblu de locuire cu diferite tipuri de dotări precum școala, dispensarul, parcuri și magazine, începe să fie construit abia după 1965. Și aceasta pentru că urbanizarea, ca proces de construcție de ansambluri de locuit, devine treptat o modalitate de a asigura creșterea economică prin faptul că asigura consumul de produse generate de către industrializare. Nu a fost singurul mecanism de creștere economică, exportul a jucat rolul unui circuit principal. Cu toate acestea, urbanizarea și sectorul de construcții a secondat acest mecanism asigurând rate de expansiune economică foarte importante.

În procesul de urbanizare din multitudinea de forme sociale de organizare a reproducerii și a intimității, locuința a cazat cuplul căsătorit, cu un singur nucleu familial, care se mută departe de părinți, iar amândoi soții sunt angajați. De asemenea aceste familii au un număr sensibil mai mic de copii, apartamentele având maxim patru camere. Însă nu toate costurile de reproducere sunt socializate de către aceste noi mașini urbane, ansamblurile de locuit. În locurile neacoperite, apare o lume nouă, viața copilăriei în fața blocului, "a generației cu cheia la gât". Acești copii beneficiază de faptul că în cartier mai sunt alți copii de vârsta lor și că au timp și spațiu la dispoziție pentru a se juca folosind recuzita ad-hoc de lângă blocuri. Cel mai adesea, această recuzită sunt chiar rămășițele vechiului șantier, cel pe care s-au construit blocurile însele în care ei locuiesc. Așa au apărut o serie de jocuri noi, care foloseau sticlele sparte din jurul blocului, sau pietrele, sau gropile și micile bucăți de crengi aflate împrejur. Rețelele copiilor de prietenie care se suprapun pe cele de vecinătate și pe cele de școală sunt imposibil de înțeles în afara producției complexe de relații sociale generate de către industrializarea și urbanizarea socialistă.

Acum aceste relații sociale au o altă textură. Compoziția socială a cartierelor s-a modificat. În special în marile orașe avem o creștere substanțială a persoanelor educate, pentru că orașul are funcții de ofertant de forță de muncă calificată în linia de asamblare globală a produselor bazate pe cunoaștere sau servicii delocalizate. Timpul copiilor care locuiesc în cartier acum este altfel structurat. Programele "after school", precum și programele de formarea abilităților sportive și artistice fac ca rețelele de prietenie adesea să nu se mai suprapună cu cele de vecinătate. De asemenea cartierele însele s-au schimbat. Spațiile dintre blocuri s-au transformat în parcări și drumuri de acces pentru mașini, acum indispensabile. Locurile de joacă au fost restricționate la spații amenajate și, de obicei echipate cu aparate de joacă cu funcții prestabilite. Aceste aparate adesea sunt destinate copiilor de vârstă mică, care de altfel le folosesc sub supravegherea mamelor în concediu de maternitate – concediu care s-a extins în mod sensibil. Jocurile copiilor se transformă, tocmai pentru că viața socială a copiilor s-a transformat. De fapt, viața cartierului, în întregime, s-a transformat.


Note

[1] În jur de 94% din populația urbană din România este angajată (proprietarii de firme sunt o minoritate de 2% din populație) și adesea acest lucru vine pe fondul tehnicilor organizaționale de intensificare a activităților din timpul programului de lucru.

[2] După introducerea noului cod al muncii în 2011 pauza de masă a fost scoasă în afara programului de masă. Pentru mulți angajați programul de muncă devine, în practică, de opt ore și jumătate sau nouă ore.

[3] Însă aceste rate mai mici de înlocuire a capitalului fix uzat nu au fost o trăsătură problematică a modelului economic din URSS și din Europa de Est. Țările central-capitaliste au avut rate neobișnuit de mari de înlocuire a capitalului fix pentru că se aflau în poziția de a face investiții în tehnologii noi în spații geografice noi. Astfel au format noi blocuri tehnologice în afara spațiilor naționale, în țările dependente (Anderson, 2013a, 2013b; R. Brenner, 2006). În acest fel, în statele central-capitaliste au fost reduse costurile de înlocuire a capitalului fix uzat. Înlocuirea internă a utilajului uzat nu venea cu presiunea retehnologizării întregului lanț de furnizori (Anderson, 2013a, 2013b; R. Brenner, 2006).

Mai mult Mai puțin

Vintilă Mihăilescu

Make room! / Placing

Half a century ago, ethnologist Ernest Bernea (1985) asked the peasants from a village what they understood by space. "I also heard of space - responded a local to Bernea's question; but what is space? In the book they call it space, but we don't know about the place; that's what it's called." Well then, what does place mean? - continued Bernea. "What's a place, you ask? A place is people and the people are what God made. The man comes, finds things and then does as he thinks." And another one said: "Where there are no things, there's no place; what kind of place is that without nothing!? The place comes together with things."

And there are sorts of things in this world, and therefore places are also of many types: "There is a good place and a bad place; the place has its gifts, as the man does". And this "maybe it's made of stone, maybe it's made of soul". "There are also places that can cripple you", so "it's not wise to wonder off in foreign places, because you don't know everything, and you might run into bad places. The bad place is unknown; it is bad by itself, it is hollow. The bad place doesn't go well with the good one. The bad place is that from there he who steps on it will get sick: see, it comes like this as a spirit..."

Apparently, there is an erotic relation - in a profound way, with a vaguely pathological scent - between man and place. The latter, with its gifts, which come from stone or spirit - the natural space of geographers, the edified one of architects - has its own personality, which man needs to discover for then to be able "to do as he thinks", meaning to inhabit it. The place precedes in some way the living (just in one way, because otherwise the place is still a place for things), being the given inhabitation, to yet become part of it by the inhabitation itself.


Apprivoise-moi! - says the fox to The Little Prince...

The arranged place, by inhabitation, as man considers, is placed in a symbolic geography which we can call territory/area. In its centre - or maybe, even better, towards its centre - that place lies which man calls home. Toward its centre, I said, because home is close, it is his way of making a place to be of a kind, it is the space where the place becomes a kind; it is le chez soi, it is Heim...

*

The history of the city in modern age is, from one point of view, a chain of separations - from place and nature, people, objects as well as a separation diversely modulated between urban and rural, a branched abuse of fencing, both material and symbolic. All seems to culminate with a sort of McDonaldization (Ritzer, 2011) of the urban, that has become efficient, calculated, predictable and controllable: the urban reasoning becomes irrational by excess, by abuse. The place becomes the useful area or it melts in the non-place: "a space which has nothing to do with the identity and it is neither relational, nor historic, may be considered a non-place" - said Marc Augé (1992). Let us add to this what we can call non-time as well, resulted from the demolitions and interventions strictly pragmatic of the developers, who are gradually leaving the city without memory, in a continuous present which is expected to be functional and hedonist at the same time.

The home is fetishized, the inhabitants are lined up and the habitation is standardized...

*

Therefore, the place evolves into a non-place. "An unimaginable thing during Morus's time or even few decades ago, with the power of networks transporting us into an utopia, negatively speaking, of the non-place (ou-topos): by mediating his prostheses, it releases us from the local dimension" - as Françoise Choay finds, after which yet concludes that "it is legitimate to ask if belonging to a local horizon isn't a part of what makes us human" (Choay, 2011).

Therefore, the non-place requires to be in-habited.

1. The formal city

If in the West, cities have risen against the rural and the feudal power, also clearly separating from nature, in our part of Europe, the city was, initially, rather a trading place, space of exchange between villages, and afterwards, when it started to grow, it has been edified in the extension of the rural, often embedding the villages nearby and therefore leaving the gardens and orchards to cross. With political origins, the building of walls around Western cities, meant to defend the liberties of craftsmen and merchants from cities, defines a closed urban texture, organised and necessarily rational, profoundly different from that of Bucharest, for example, osmotic and random, which engulfed 42 villages in its composition and which, in 1907, covered 22.453.649 square meters, from which only 6.800.000 were built - not including streets and markets, 11,3% from its surface, with 67,5% being yards and gardens (M. Mihăilescu, 1915/2003). For a long time, the garden-city label attributed to Bucharest was thus fully entitled, and an archaeological overview over the capital trace signs of the old villages even up to present time.

*

I have lived in such a former village, still visible up until recently, which stretched from one part and another of the Teleajen street (the former Gândacilor (cockroaches) - probably they've used to grow silk worms a long time ago), perpendicular on Duzilor and Vișinilor, parallel to Frunzei and Agricultori and ending in Orzari. In the 1970, two houses away from mine there was still a typical plain-village style household standing, with an outer porch, covered with reed and with a garden which had over a thousand square meters where kids used to pick cherries in spring. After 1990, the first plot of land from the area was purchased by a developer, and instead of the garden, the first two villas appeared surrounded with high brick fencing.

A little further away was what had probably been the former market of the village. A small abandoned field was left of it, which belonged to no one and everyone. In the middle of stood a stone cross from the XIX century, tilted by the passing of time. Here, pensioners used to gather to play backgammon and chess with the children playing ball, when it was nice outside. On a corner, an old country-side tavern still operated, where the neighbourhood men often gathered. In the mornings, some people used to get out in their pyjamas at the gate just to have a word with their neighbours. On the sunny Sundays or during holidays, grill smoke used to rise from some yards. At funerals the handouts used to be done in most cases still between the neighbours. All the children used to go to the same neighbourhood school and we all did our shopping from the same corner store, where, after 1990, they were still selling on credit. It was a true urban community, a neighbourhood in its full meaning.

*

In the 1930, The Chicago School already foresaw the death of the neighbourhood. Until 1980, most specialists described the disappearance of the neighbourhood in favour of the city, on one hand and on the other the disappearance of the dwelling, much like it was suggested by the the evolutionist model of lawful passing from a community ( Gemeinschaft) to a society ( Gesellschaft). After 1980 and the social revolution experiences from urban peripheries, the neighbourhood is more privileged as an academic object of interest and by urban policies as well, to be able to outsource social issues, manage the economic exclusion and rebuild social belonging. "The spatial justice" enunciated by Henri Lefebvre (1974) starts to be considered a principle of territorial policies. Over the past approximately two decades, the neighbourhood became a priority. "No policy will succeed in the urban centres if it is not anchored in the experiences and aspiration of small, modelled, controlled and managed neighbourhoods by their representatives" - states in 1992 The European Work Group over the local social development.

The neighbourhood is not a community but can be a vicinity. It is a space filled with relations and paths, it is a space to walk on which does not require to be overtaken, because it has a relatively functional and social self-sufficiency; it is not an inhabited proximity but an optimal density of paths and social networks of proximity inhabitants, meant to support and promote an active identity on the edge between private and public domains. It is an externalization of the home and an interiorization of the city, an extension of the household and peninsula of the public.

In short, it is a social space in which biography meets structure, a place which allows private belonging not to be excluded from the city. As the place of the rural world, the neighbourhood has quality: it may be good or bad. From this point of view, the quality of the urban life measures in density and relationship of its good neighbourhoods (which does not in any way, mean select, "residential" neighbourhoods).

*

However, Bucharest is a city without neighbourhoods. The systematization from the second half of the past century dismissed or fragmented them, replacing them largely with bedroom-spaces of the block neighbourhoods. Likewise, the nationalization and the industrialization processes have created an intense migration which ruralized them. In exchange, the deregulation of the start of the XXI century gentrified or ghetto-ed them.

The people of Bucharest have identified approximatively 125 relatively distinct areas, when, in 2013, some of them took part in a survey of the Sociology Department of SNSPA (National School for Political and Administrative Studies). Two thirds were named after street names, subways entries or other contextual landmarks, while 27% pointed to the former Communist neighbourhoods (Balta Albă, Berceni etc.) and just 7% referred to the old interwar land divisions (Domenii, Cotroceni etc.) or convergence streets (Polonă neighbourhood etc.). The proximity shops were still wanted by only 21% of the Bucharest people, and of the 424 nominalized restaurants as favourite, only approximately 7% were from the respondents' residential area.

Urban references are ever more distant and impersonal. And, even so, Bucharest people love their neighbourhood more than their city.

*

Additionally, from the nationalization of the public and the confinement of the private in the old political regime, suddenly, after 1989, the privatization of the public and the display of the private, occurred. After previously controlling the public space, the state abandoned it with the advent of post-communism. Bucharest has no public spaces. That is why, 83% of the Bucharest people share the idea of a strictly pedestrian area in the capital and use any occasion to occupy the streets when it occurs, from Street Delivery to Night of the Museums and from outdoor opera concerts to the Sunday closing of Kiseleff Road. Likewise, the abandoned spaces become liberated spaces, from wastelands to former industrial constructions.


2. The performative city

I was born and grew up on Munții Tatra street, near Piața Victoriei. When my grandfather lived (who bought the block apartment in which I lived), right about there was the outskirts of the city. The block entrance was through a gangway, which became a soccer goal post for children from all over the street. The wall of the house from the front was just good enough to lean against it for Lapte Gros (Johnny-on-a-Pony) or to run to it in when playing Un-Doi-Trei La Perete Stai (Red Light Green Light) or De-a V-ati Ascunselea (Hide and Seek). The low fencing of the house from the right was the handiest when we needed to climb places during Leapșa pe cocoțate (Climb Tag). But the most important place was the small raunchy park, from the street corner, dominated by a huge mulberry tree, a true axis mundi of my childhood. That was the fort and observation spot for guys, but only the biggest or strongest had the right to climb. The day when a bolder friend of mine took me with him in the mulberry tree was the most important day of my life - at least that's what I thought back then. There were also some swings that had become crooked because of too much use, in which girls were swinging - and sometimes boys raced to push them into swinging.

In a weird way, imagining myself as a child in today's playgrounds, a lot more cared-for nowadays, I fail to feel comfortable. All spaces and objects were accompanied by their way of use - they tell you what to do and what not to do; my mulberry tree only produced mulberries, but it allowed you to do whatever you could think of with it...

*

Life in the block, meaning in Socialist blocks, was, at first sight, profoundly different. Form many, that represented a crossover, either from the countryside household which they had needed to leave, or from the urban demolished home. Snagov, a village almost completely demolished and then rebuilt with blocks, was the place where I first heard the phrase he died of block. It was like a medical diagnosis of an incurable disease: it was demolished, they moved him in a block, so he died.

And still...

...despite the appearances, in front of the imposed homogenization by the block living spaces, inhabitants reacted almost every time and everywhere by a placement which allowed the domestication of these non-places.

The first thing that almost all tenants did is that to change the door, the same for everyone, with one that had something apart, that was more personal. At the other end of the apartment the balcony fever started, meaning the fight with mayors to close the balcony. Once closed, it would have the most different uses: craftsmen shop for men, place to dry summer clothes and place to store winter pickles for women, storage closet or intimate corner for coffee drinking for the entire family. Sometimes, even the austere geometry of the apartment became a variable one, some walls being torn down to rearrange the whole space.

I once was in a ground floor apartment where the residents made a big hole in the floor and built themselves a staircase to a basement room that had thus become a wine cellar. When the host wanted to offer me a drink, the rug was moved aside, revealing a hatch that opened as the man disappeared into the basement, and then returned with a bottle of plum brandy - "home-made, from the countryside"...

The outside of the apartment is where the block hallway / stair case begins. In most cases, it was dark and abandoned. Not rarely it became an extension of the apartments on the same floor: a plant, a picture and sometimes a table where housewives drank their coffee in the morning and men had their plum brandy or beer in the evening. Downstairs, near the building entrance, unmistakably resided a bench, where people gathered to gossip, much like they did on the benched in front of their house fences in villages. Around the block, on an allegedly common place, especially the ground floor residents farmed a small garden, where they used to grow flowers, cared for trees or even grew tomatoes, which were often eaten long before they were ripe by the children around, much to the anger of the owners.

In the back yard of the block, three metal pipes welded at a right angle formed the carpet beater of adults and the soccer goal post for children. Apart from that, the space between the blocks was often vacant - or in any case sprinkled with other random elements: all the imaginable children's games, maybe a swing, a chess or backgammon table, even a small plot of vegetables. The blocks near railways almost always occupied that no man's land on both sides of the train tracks, setting up small urban gardens>, illegal but tolerated, where the residents who came from villages continued to grow a chicken, two, maybe even a pork, often fencing the area down with vines. Any train trip displayed these small gardens anywhere you were in the country.

Constraining yet uniform, the home before 1989 was inhabited otherwise diversely and sometimes colourfully. All space was nationalized but there were also some liberated places, domesticated, appropriated and therefore transfigured - not only physically, architecturally, but also by the small gestures of inhabitation. In short, if the home may be ideological, the living within is always psychological and it may transform in many ways.


3. Informal city

This performative city may be comprised of what Tudor Elian (2017) calls and analyses closely as an " informal city". For Bucharest, it may be about "the habit of Bucharest people to manage by themselves, to compensate the absence and also the intervention of public administration, to profit of spaces and interstitial times of the city and of an almost total urban freedom". The considered spaces stretch therefore between the informal practices of residents and this "almost total urban liberty", which often means a legislative anomy. On the other hand "such practices are themselves urban and architectural, in the sense that they shape the space and the city by generating uses or special distinct shapes which merge spontaneity, need, will and habit". Yet they are "micro-political reaction shapes and attitudes or resistance to the status-quo of unhappy ones". "The informal - concludes the author - is also a quasi-extreme form of local autonomy and decentralization of the administrative decisional process".

Historically followed, this process appears rather ancient, which is not however, as the author considers, both the brand of a persistent rurality, rather that of a special urban development model: "Bucharest stays largely vernacular for a long time and its maintenance resides with the citizens - for example by repairing and cleaning the road in front of the house. The persistence of this "model', we believe, doesn't show a rural Bucharest or one which is yet unurbanized, but a certain urban culture (personal or of Balkan origin) and a specific spacing of this urbanity, defined largely by an informal culture as well (constructive and not only that)."

In other terms, we can say that the trade-cities of The Old Kingdom are rather of an oral culture than a written one. And the oral tradition is always spontaneous and can be improvised, unlike "graphic reasoning" (Goody, 1977) indispensable to any bureaucracy - and, implicitly, to any public administration. This orality of living enters therefore into conflict with the normative writing of the urban official or, more often, profits from its incoherence and inconsistencies to insinuate the informal into the formal urban texture. From this point of view, the main conclusion to which Elian reaches is that of the relations between the informal of the residents and the formal of the administration residing in "the lack, up until now, for the levels and mediation instruments between private and public, between a person and the authorities".


4. The urban(istic) imagination

Half a century ago, Wright Mills marked the social sciences with a challenging book – The social imagination (Mills, 1959/2000), a book which put the imagination in the centre of science. For Mills, the sociologic imagination is first of all "the intense awareness of the relation between the personal experience and the surrounding society". For that however, "a person needs to withdraw from the situation in which one is and to think alternatively. We must think about ourselves outside the everyday routines and to look at them with different eyes (...); this imagination is the capacity to pass from one perspective to another (...). It is the capacity to sweep from the most impersonal and far away transformations to the most intimate features of the human ego - and to see the relations between the two." Thus understood, the sociological imagination "allows us to grasp the history and biography and relations between the two within society. That is the duty and the promise of the sociologic imagination."

Mutatis mutandis, the need of imagination is the subject of our essay - meaning the intense awareness of the relation between the biography of residents and the history of homes, between the personal experience of living and the surrounding urban space. The urban vision is therefore not sufficient, it must be completed with an urban imagination to which it needs to leave enough play space. The orality of the informal city will anyways intervene to correct, adapt, change, complete, enrich through liberated spaces. Paradoxically, an urbanism might be imaginative to the extent to which it renounces being definitive and forgets to plan everything, leaving the possibility to the inhabitants for some post-urbanistic designs - even if may afterwards intervene, in co-imagining these spaces of freedom. Paraphrasing Mills, we could say that imagination in urbanism enables us to frame the home and the living as well as the relations between the two within the city to allow it to find its human place.


Bibliographical references

Bernea, Ernest (1985), Cadre ale gîndirii populare româneşti, Cartea Românească Press, Bucharest

Elian, Tudor (2017), Bucureștiul informal, PhD thesis, The University of Architecture and Urbanism "Ion Mincu", Bucharest

Goody, Jack (1977), The Domestication of the Savage Mind, Cambridge University Press, Cambridge and Malbourne

Lefebvre, Henri (1974), "La production de l'espace", L'Homme et la société, 31-32: 15-32

Mihăilescu, Vintilă M. (1915/2003), Evoluția geografică a unui oraș - București, Paideia, Bucharest

Mills, C. Wright (1959/2000), The Sociological Imagination, Oxford University Press, New York

Read more Less

Faceți loc! / Placing

Cu vreo jumătate de secol în urmă, etnologul Ernest Bernea (1985) a întrebat țăranii dintr-un sat ce înțeleg ei prin spațiu. "Am auzit şi eu de spaţiu – a răspuns un localnic întrebării lui Bernea; da' ce e spaţiu? În carte îi spune spaţiu, da' noi ştim loc; aşa îi zice." Bine, atunci ce-nseamnă loc? – a continuat Bernea. "Zici, ce-i un loc? Un loc e lume şi lumea e ce-a dat Dumnezeu. Omu vine, le află şi le rânduieşte pe măsura lui." Și altul a precizat: "Unde nu e lucru, nu-i loc; ce fel de loc e ăla fără nimic!? Locu vine odată cu lucru."

Și sunt fel de fel de lucruri în lumea asta, drept care şi locurile sunt de multe feluri: "E loc bun şi e loc rău; tot locu are darurile lui, ca omu". Iar asta "poate e din piatră, poate e din duh". "Sunt şi locuri de te betejeşte", aşa că "nu-i bine să umbli prin locuri străine, că nu le ştii toate şi sunt şi locuri rele. Locu rău nu să ştie; e rău aşa de la sine, e sec. Locu rău nu merge cu binele. Loc rău e că d-acolo să-mbolnăveşte omu de calcă: vezi, vine aşa ca un duh..."

Există astfel, se pare, o relaţie erotică – într-un sens profund, cu vag iz platonic – între om şi loc. Acesta din urmă, cu darurile lui, care vin din piatră sau din duh – spaţiul natural al geografilor, cel edificat al arhitecţilor – are o personalitate a sa, pe care omul trebuie să o afle pentru ca apoi să-l poată "rândui pe măsura lui", adică să-l locuiască. Locul precede astfel, într-un fel, locuirea (doar într-un fel însă, căci altminteri tot locul este locuire de lucruri), fiind datul locuirii, pentru a deveni însă parte a acesteia prin însuşi faptul locuirii.


Apprivoise-moi! – îi spune vulpea Micului Prinţ...

Locul rânduit, prin locuire, pe măsura omului, se aşează într-o geografie simbolică pe care o putem numi teritoriu. În centrul său – sau poate, mai bine, către centrul său – se află acel loc al omului care se cheamă acasă. Către centrul său, am spus, deoarece acasă este o apropriere, este drumul lui a fi de loc spre a fi de fel, este spaţiul unde locul devine fel; este le chez soi, este Heim...

*

Istoria oraşului în epoca modernă este, dintr-un punct de vedere, un lanţ de despărţiri – de loc şi de natură, de oameni, de obiecte, precum și o despărțire divers modulată între urban și rural, un abuz ramificat al îngrădirilor, atât materiale cât şi simbolice. Totul pare să culmineze cu un soi de mcdonaldizare (Ritzer, 2011) a urbanisticii, devenită eficientă, calculabilă, predictibilă şi controlabilă: raţionalitatea urbană devine iraţională prin exces, prin abuz. Locul devine suprafaţă utilă sau se topeşte în non-loc: "un spaţiu care nu are nici o legătură cu identitatea şi nu este nici relaţional, nici istoric, poate fi considerat un non-loc" – ne spune Marc Augé (1992). Să adăugăm la aceasta și ceea ce am putea numi non-timp, rezultat al demolărilor și intervențiilor strict pragmatice ale dezvoltatorilor, care lasă tot mai mult orașul fără memorie, într-un prezent continuu care se preconizează funcțional și hedonist în același timp.

Locuinţa se fetişizează, locuitorii se alienează iar locuirea se standardizează...

*

Locul evoluează așadar spre non-loc. "Lucru de neimaginat pe vremea lui Morus sau chiar acum câteva decenii, puterea rețelelor ne transportă într-o utopie în sensul negativ al non-locului (ou-topos): prin medierea protezelor sale, ea ne eliberează de dimensiunea locală" – constată Françoise Choay, după care conchide însă că "este legitim să ne întrebăm dacă nu cumva apartenenţa la un orizont local face parte din ceea ce ne face umani" (Choay, 2011).

Non-locul se cere așadar în-locuit.

1. Orașul formal

Dacă în Occident orașele s-au ridicat împotriva ruralului și a puterii feudale, despărțindu-se totodată net de natură, în partea noastră de Europă orașul a fost, inițial, mai degrabă târg, spațiu al schimburilor între sate, iar mai apoi, când a început să se dezvolte, s-a edificat în prelungirea ruralului, încorporând adesea satele din apropiere și lăsând astfel grădinile și livezile să-l străbată. Cu origini politice, încercuirea cetăţilor occidentale, menită să apere libertăţile meşteşugarilor şi negustorilor din oraşe, defineşte o textură urbană închisă, ordonată şi necesar raţională, profund diferită de aceea a Bucureştiului, de pildă, osmotică şi aleatoare, care a înglobat 42 de sate în alcătuirea sa şi care, în 1907, acoperea 22.453.649 metri pătraţi, dintre care doar 6.800.000 erau construiţi – adică, fără străzi şi pieţe, 11,3% din suprafaţa sa, 67,5% fiind curţi şi grădini (M. Mihăilescu, 1915/2003). Multă vreme, eticheta de oraș-grădină atribuită Bucureștiului a fost așadar întru totul îndreptățită, iar o privire arheologică asupra capitalei poate descoperi până în prezent urmele vechilor sate.

*

Am locuit într-un astfel de fost sat, încă vizibil până recent, care se întindea de o parte și alta a străzii Teleajen (fostă Gândacilor – probabil pe vremuri se creșteau viermi de mătase), perpendiculară pe Duzilor și Vișinilor, paralelă cu Frunzei și Agricultori și sfârșind în Orzari. În anii 1970, la două case de mine era încă în picioare o gospodărie tipică de câmpie, cu prispa din pământ, acoperită cu stuf și cu o grădină de peste o mie de metri pătrați din care copiii furau cireșe primăvara. După 1990, a fost primul teren din zonă achiziționat de un dezvoltator, iar în locul grădinii au apărut primele două vile împrejmuite cu garduri înalte de cărămidă.

Puțin mai încolo era, probabil, fosta piață a satului, din care rămăsese un mic maidan abandonat, al nimănui și al tuturor, în mijlocul căruia se afla, ușor înclinată de vremuri, o cruce de piatră de prin secolul XIX. Aici se întâlneau, când era frumos afară, pensionarii să joace table sau șah iar copiii să bată mingea. Pe un colț funcționa încă o veche cârciumă de țară, unde se întâlneau regulat bărbații cartierului. Diminețile, unii oameni mai ieșeau uneori în pijama la poartă și schimbau o vorbă cu vecinii. Duminicile însorite sau de sărbători, din unele curți se ridica fum de grătar. La înmormântări sau parastase pomenile se faceau în cele mai multe cazuri tot între vecini. Toți copiii mergeau la aceeași școală de cartier și cu toții ne făceam cumpărăturile de la același magazin din colț unde, după 1990, se vindea și pe datorie. Era o adevărată comunitate urbană, un cartier în deplinătatea cuvântului.

*

În anii 1930, Şcoala de la Chicago prevedea deja moartea cartierului. Până prin anii 1980, majoritatea specialiştilor descriau dispariţia cartierului în favoarea oraşului, pe de o parte, şi a locuinţei, pe de altă parte, pe modelul evoluţionist al trecerii legice de la comunitate ( Gemeinschaft) la societate ( Gesellschaft). După 1980 şi experienţele revoltelor sociale din periferiile urbane, cartierul este tot mai mult privilegiat ca obiect de interes academic şi de politici urbane, pentru a putea rezolva problemele sociale, a gestiona excluziunea economică şi a putea reconstrui apartenenţa socială. "Justiţia spaţială" enunţată de Henri Lefebvre (1974) începe să fie luată în considerare ca principiu al politicilor teritoriale. În ultimele aproximativ două decenii, cartierul a devenit o prioritate. "Nici o politică nu va reuşi în centrele urbane dacă nu este ancorată în experienţele şi aspiraţiile micilor cartiere, modelate, controlate şi administrate de către reprezentanţii acestora" – declară în 1992 Grupul european de lucru asupra dezvoltării sociale locale.

Cartierul nu este o comunitate dar poate fi o vecinătate. Este un spațiu plin de relaţii şi parcursuri, este un spaţiu de păşit ce nu se cere depăşit, căci are o relativă auto-suficienţă funcţională şi socială; nu este o proximitate locuită ci o densitate optimă de parcursuri şi de reţele de sociabilitate a locuitorilor unei proximităţi, de natură să susţină şi să promoveze o identitate activă la limita dintre privat şi public. Este o externalizare a casei şi o interiorizare a oraşului, prelungire a domesticului şi peninsulă a publicului.

Pe scurt, este un spaţiu social în care se întâlneşte biografia cu structura, un loc ce permite apartenenţei private să nu se simtă exclusă din oraş. Ca şi locul lumii rurale, cartierul este calitativ: poate fi bun sau rău. Din acest punct de vedere, calitatea vieții urbane se măsoară în densitatea și relaționarea cartierelor sale bune (ceea ce nu înseamnă în nici un caz selecte).

*

Cu toate acestea, Bucureştiul este un oraş fără cartiere. Sistematizarea din a doua jumătate a secolului trecut le-a desfiinţat sau fragmentat, înlocuindu-le în mare parte cu spaţiile-dormitor ale cartierelor de blocuri. De asemenea, cooperativizarea și industrializarea au creat o migrație intensă care le-a ruralizat. În schimb, dereglementarea începutului secolului XXI le-a gentrificat sau ghetto-izat.

Întrebaţi în 2013, în cadrul unei anchete a Departamentului de Sociologie din SNSPA, în ce cartier locuiesc, bucureştenii au identificat aproximativ 125 de zone relativ distincte. Dintre acestea, două treimi erau nominalizate după nume de străzi, guri de metrou sau alte asemenea repere conjuncturale, 27% se refereau la cartierele comuniste (Balta Albă, Berceni etc.) şi doar 7 % se refereau la vechi lotizări interbelice (Domenii, Cotroceni etc.) sau străzi de convergență (cartier Polonă etc.). Magazinele de proximitate mai erau dorite doar de 21% dintre bucureşteni, iar dintre cele 424 de restaurante nominalizate ca preferate, doar aproximativ 7% erau din zona de rezidenţă.

Referinţele urbane sunt tot mai distante şi impersonale. Şi, cu toate acestea, bucureştenii îşi iubesc mai mult cartierul decât oraşul.

*

Complementar, de la etatizarea publicului şi claustrarea privatului în vechiul regim politic, s-a trecut brusc, după 1989, la privatizarea publicului şi afişarea privatului. După ce a controlat spațiul public înainte, statul l-a abandonat o dată cu post-comunismul. Bucureștiul nu are nici spații publice. Tocmai de aceea, 83% dintre bucureşteni împărtăşesc ideea unei zone strict pietonale în capitală și folosesc orice ocazie pentru a ocupa străzile atunci când se oferă ocazia, de la Street Delivery la Noaptea Muzeelor, și de la concertele de operă în aer liber la închiderea duminicală a Șoselei Kiseleff. De asemenea, spațiile părăsite devin spații eliberate, de la maidane la foste construcții industriale.


2. Orașul performativ

M-am născut și am crescut pe strada Munții Tatra, în apropierea Pieței Victoriei. Pe vremea bunicului meu, care cumpărase apartamentul de bloc în care stăteam, pe acolo se cam termina orașul. Intrarea în bloc se făcea printr-un gang, care devenea poartă de fotbal pentru copiii de pe toată strada. Peretele casei din față era tocmai bun pentru ca să ne sprijinim de el pentru lapte gros sau să batem un-doi-trei-la-perete când jucam de-a v-aţi ascunselea. Gardul jos al casei din dreapta era cel mai la îndemână loc când jucam leapșa pe cocoțate. Dar cel mai important loc era parcul mic și neîngrijit, de la colțul străzii, dominat de un dud uriaș, adevărat axis mundi al copilăriei mele. Acela era cetatea și postul de observație al băieților, dar doar cei mai mari sau mai puternici aveau dreptul să suie în el. Ziua în care un coleg mai înfipt m-a luat cu el în dud a fost cea mai importantă din viața mea – cel puțin așa am crezut atunci. Mai erau și niște leagăne contorsionate de la atâta folosire, în care se dădeau însă mai degrabă fetete – iar uneori băieții se întreceau să le facă vânt.

În mod ciudat, imaginându-mă copil în locurile de joacă actuale, mult mai îngrijite, nu reușesc să mă simt în largul meu. Toate spațiile și obiectele sunt însoțite de modul lor de utilizare - îți spun ce să faci și ce nu; dudul meu nu făcea decât dude, dar îți dădea voie să faci cu el orice îți trecea prin cap...

*

Viața la bloc, adică în blocurile socialiste, era, la prima vedere, profund diferită. Pentru mulți, aceasta reprezenta o strămutare, fie de la gospodăria sătească pe care trebuiseră să o părăsească, fie de la casa urbană demolată. La Snagov, sat aproape integral demolat și reconstruit cu blocuri, am auzit pentru prima dată expresia a murit de bloc. Era ca un diagnostic medical al unei boli incurabile: a fost demolat, l-au mutat la bloc, așa că a murit.

Și totuși...

...în ciuda aparențelor, la omogenizarea impusă de locuințele de bloc, locuitorii au reacționat aproape totdeauna și pretutindeni printr-o locuire ce a permis domesticirea acestor non-locuri.

Primul lucru pe care îl făceau mai toți noii chiriași ai apartamentelor de bloc era să-și schimbe ușa, aceeași pentru toți, cu una care să aibă ceva aparte, care să fie doar a lor. La capătul celălalt al apartamentului începea balconiada, adică lupta cu edilii pentru închiderea balconului. Odată închis, acesta avea cele mai diferite utilizări: atelier de meștereală pentru bărbat, loc de uscat rufele vara și pus murăturile iarna pentru femei, debara sau colț intim de băut cafeaua pentru întreaga familie. Uneori, și geometria austeră a apartamentului devenea una variabilă, unii pereți fiind anulați pentru a reamenaja întreg spațiul.

Am fost o dată într-un apartament la parterul unui bloc unde locatarii dăduseră o gaură mare în planșeu și construiseră o scară până într-o boxă de la subsol, devenită astfel cramă. Când a vrut să-mi ofere ceva de băut, gazda a ridicat covorul din sufragerie, a deschis un chepeng și a dispărut pe el în jos, după care s-a întors cu o sticlă de țuică – "de la noi, de la țară"...

La ieșirea din apartament începe casa scărilor. În majoritatea cazurilor, aceasta era întunecată și abandonată. Nu rareori însă ea devenea o prelungire a apartamentelor de pe același palier: o plantă, un tablou și, uneori, o masă la care casnicele își beau cafeaua dimineața iar barbații țuica sau berea seara. Jos, la ieșirea din bloc, se afla negreșit măcar o bancă, pe și în jurul căreia se bârfea ca la portiță în sat. În jurul blocului, pe un presupus spațiu comun, mai ales locatarii de la parter își decupau o grădiniță, unde cultivau flori, îngrijeau un copac sau chiar plantau niște roșii, care urmau să fie mâncate de către copii cu mult înainte de a se coace, spre furia proprietarilor.

În spatele blocului, trei țevi de metal sudate în unghi drept formau bătătorul de covoare al adulților și poarta de fotbal a copiilor. În rest, spațiul dintre blocuri era cel mai adesea viran – sau în orice caz presărat cu interstiții imediat ocupate: toate jocurile de copii imaginabile, eventual un leagăn, o masă de șah sau table, ba chiar și câte o mică tarla de legume. Blocurile din apropierea unei căi ferate ocupau apoi aproape peste tot acel no man's land de o parte și de alta a șinelor de tren cu mici grădini urbane, ilegale dar tolerate, în care locatarii proveniți de prin sate continuau să crească o găină, două, poate chiar și un porc, îngrădind adesea totul cu viță de vie. Orice călătorie cu trenul îți trecea prin fața ochilor aceste grădini de-a lungul și de-a latul țării.

Constrângătoare și uniformă, locuința dinainte de 1989 a fost locuită însă adesea divers și uneori chiar colorat. Tot ce era spațiu era etatizat dar au existat și locuri eliberate, domesticite, apropriate și astfel transfigurate - nu atât fizic, arhitectural, cât prin gesturile mărunte ale locuirii. Pe scurt, dacă locuința poate fi ideologică, locuirea ei este totdeauna psihologică și o poate transforma în fel și chip.


3. Orașul informal

Acest oraș performativ poate fi cuprins în ceea ce Tudor Elian (2017) numește și analizează în detaliu ca "oraș informal". În cazul Bucureștiului, pare a fi vorba despre "obișnuința bucureștenilor de a se descurca singuri, de a compensa absența și totodată intervenția administrației publice, de a profita de spațiile și timpii interstițiali ai orașului și ai unei libertăți urbane aproape totale". Spațiul de analiză se întinde astfel între practicile informale ale locatarilor și această "libertate urbană aproape totală", care înseamnă, de cele mai multe ori, anomie legislativă. Pe de altă parte, "asemenea practici sunt ele însele arhitecturale şi urbanistice, în sensul în care modelează spaţiul şi oraşul prin generarea de folosiri sau de forme spaţiale distincte ce contopesc spontaneitatea, nevoia, dorinţa şi obişnuinţa". Ele sunt însă totodată "forme şi atitudini micro-politice de reacţie sau de rezistenţă la un status-quo nemulţumitor". "Informalul – conchide autorul – este aşadar şi o formă cvasi-extremă de autonomie locală şi de descentralizare a procesului decizional administrativ".

Urmărit istoric, acest proces apare ca având o vechime considerabilă, care nu este însă, consideră autorul, atât marca unei ruralități persistente, cât a unui model de dezvoltare urbană aparte: "Bucureștiul rămâne pănă târziu în mare măsură vernacular iar întreținerea lui le revine tot cetățenilor – de exemplu prin repararea și salubrizarea drumului din fața casei. Persistența acestui ‚model', credem, arată nu un București rural sau încă neurbanizat, ci o anume cultură urbană (proprie sau de sorginte balcanică) și o spațializare specifică a acestei urbanități, definită în mare parte și de o cultură (constructivă și nu numai) informală."

În alți termeni, am putea spune că orașele-târguri ale Vechiului Regat țin mai degrabă de o cultură orală decât de una a scrisului. Iar oralitatea este totdeauna spontană și improvizează, spre deosebire de "rațiunea grafică" (Goody, 1977) indispensabilă oricărei birocrații – și, implicit, oricărei administrații publice. Această oralitate a locuirii intră astfel în conflict cu scrisul normativ al urbanisticii oficiale sau, mai adesea, profită de incoerențele și inconsecvențele acesteia pentru a se insinua informal în textura urbană formală. Din acest punct de vedere, principala concluzie la care ajunge Elian este că aceste relații dintre informalul locuitorilor și formalul administrației constă în "lipsa, până în prezent, a nivelurilor și mecanismelor de mediere între privat și public, între individ și autorități".


4. Imaginația urban(istic)ă

În urmă cu peste jumătate de secol, Wright Mills a marcat științele sociale cu o carte provocatoare - Imaginația sociologică (Mills, 1959/2000), o carte care punea imaginația în centrul științei. Pentru Mills, imaginaţia sociologică este în primul rând "conştientizarea intensă a relaţiei dintre experienţa personală şi societatea înconjurătoare". Pentru aceasta însă, "o persoană trebuie să se retragă din situaţia în care se află şi să gândească dintr-un punct de vedere alternativ. Este nevoie ca să ne gândim pe noi înşine în afara rutinelor cotidiene şi să privim la ele cu alţi ochi (...); această imaginaţie este capacitatea de a trece de la o perspectivă la alta (...). Este capacitatea de a baleia cu privirea de la cele mai impersonale şi îndepărtate transformări până la cele mai intime caracteristici ale eului uman – şi să vezi relaţiile dintre cele două." Astfel înţeleasă, imaginaţia sociologică "ne permite să cuprindem istoria şi biografia şi relaţiile dintre cele două în cadrul societăţii. Aceasta este sarcina şi promisiunea imaginaţiei sociologice."

Mutatis mutandis, despre nevoia de imaginație este vorba și în cele de față, adică despre conştientizarea intensă a relaţiei dintre biografia locuitorilor și istoria locuințelor, dintre experienţa personală a locuirii și spațiul urban înconjurător. Viziunea urbanistică nu este deci suficientă, ea trebuie completată cu o imaginație urbană căreia să-i lase suficient spațiu de joc. Oralitatea orașului informal oricum va interveni pentru a o corecta, adapta, preface, completa, îmbogăți prin spații de libertate.

În mod paradoxal, s-ar putea ca un urbanism să fie imaginativ în măsura în care renunță să fie definitiv și uită să planifice tot, lăsând locuitorilor posibilitatea unor amenajări post-urbanistice – chiar dacă poate interveni apoi, secund, în co-imaginarea acestor spații de libertate. Parafrazându-l pe Mills, am putea spune deci că imaginația în urbanism ne permite să cuprindem locuința și locuirea şi relaţiile dintre cele două în cadrul orașului pentru a-i permite acestuia să-și regăsească locul său uman.


Referințe bibliografice

Bernea, Ernest (1985), Cadre ale gîndirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti

Elian, Tudor (2017), Bucureștiul informal, teză de doctorat, Universitatea de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu", București

Goody, Jack (1977), The Domestication of the Savage Mind, Cambridge University Press, Cambridge and Malbourne

Lefebvre, Henri (1974), "La production de l'espace", L'Homme et la société, 31-32: 15-32

Mihăilescu, Vintilă M. (1915/2003), Evoluția geografică a unui oraș - București, Paideia, București

Mills, C. Wright (1959/2000), The Sociological Imagination , Oxford University Press, New York

Mai mult Mai puțin

Ana Maria Zahariade

Blocks

The articles in "Symptoms of Transition" are - in the own words of the author, Ana Maria Zahariade - a collection of fragmentary chronicles, "mirror shards" [...] which could tell [over time] about the dynamic of the reality Romanian architects were confronted with after 1989, about a few complicated, strange and difficult-to-interpret aspects of the post-communist transition, about the way this dynamic was perceived, problematized and theorized by the ones who reflected upon it. The article we extracted the following text from was first published by Arhitext Magazine in 2007, in an issue covering housing during the past regime, and afterwards it was incorporated in volume no. 1 of the book, published in 2009 by Arhitext Design Foundation.

Nowadays there is a serious counterpoint for the situation described a decade ago in the text we're presenting here, a counterpoint reflecting contemporary reactions to the urban environment in Romania, signs of attitude changes regarding public space, particularly the free space between apartment buildings.


BLOCKS OF FLATS FROM THE PAST, BLOCKS OF FLATS IN THE FUTURE...

For reasons which I will come back at, the current perception of living in tall blocks is vitiated by a number of preconceptions and by certain lack of knowledge: it is associated with living in large high-rise sites, in marginal dormitory neighbourhoods, which lack the necessary urban facilities and are sometimes deserted, [...] and have a low comfort standard (obsolete as compared to the current aspirations of the growing middle-class), also lacking in representative character. The word "block" can frequently have these connotations, although it could also suggest (as natural) the buildings dating from the Interwar period. Albeit blocks, they spark admiration, even if many are prone to collapse in case of earthquakes and are marked by "the red dot" . These towering buildings are met with a kind of contempt which marks them with all possible vices of the past regime, of modernity and of flawed housing. Is it really that bad?

As I happen to think that history can clarify and teach us a lot if we know how to look at it, I will try a brief incursion into this subject. The high-rise housing, which gathers many families, (the block) is neither the invention of Communism, nor of modernity. It is the product of vast urban agglomerations and of real estate speculations. We can consider it the invention of Ancient Rome: the so-called insula (-ae) was a tall tenant building [...] which, during the time of the Empire, represented the major typology[...] and whose height is limited through imperial edict by Augustus to 21 m . After a period of absence, we see it again in the modern era, at the end of the 18th century and the beginning of 19 th century, as demanded by the necessity for urban housing, but also by the new lifestyle of the industrial and liberal city .

The block of flats (for rent) is used for the benefit of all social classes: for example, Baron Haussmann uses it systematically and intensively for the Parisian bourgeoisie (giving Paris its modern image) and, also at that time, it is used for the benefit of the lower class, together with the single-family housing. The model spreads and, in many European cities, high blocks appear for various categories of users. For that matter, by the end of 19 th century, the tenant building (even higher) is also one of the premises of Bucharest's modernization; it was used in the construction of wharfs and of the great boulevards .

Compared to this fact, what modernity brings is a more radical philosophy [...]. Becoming higher (courtesy of the new technologies), the block-of-flats, which was until then subordinated to the logic of the traditional urban fabric (building systems that were subordinated to the urban space), gains autonomy, escapes from the pressure of the exterior space and becomes a solitary object (a point or a line), floating in the space of "exploded" free urbanism. But this matter brings into discussion a new urban rule, not the specific typology.

Following WW2, high blocks-of-flats (predominantly in the big functionalist ensembles) represent the most visible and uniformly spread outcome of European urban planning and the most frequent typology of European house ever designed, reaching its apex in 1960-70. [...]

A 1997 study shows that vertical housing seems to be the usual way of living for approximately 6 million individuals in Western Europe. The ex-Communist countries (except for the ex-URSS) add to this number another 34 million individual who live in the large ensembles (more than 2500 flats), where tall blocks are predominant. A study on 15 European states (10 Western states and 5 from the ex-Communist East) estimates a minimum of 24,752 million flats in tall blocks (of more than 5-6 floors), out of which more than half are from Spain, Ukraine and Italy; in some of these countries - as in Spain, Italy or Sweden – they represent a perfectly normal alternative. Vertical housing is generally associated with the prestige of large cities. For example, 35% of the total housing in five big cities in Italy and Slovenia, and over 60% in Spain, is high-rise; over half of the tall blocks in France are in the region of Paris, while in Hungary, a third of them is around Budapest.

In the West, the juxtaposition of technical and social problems generated by this accelerated building of blocks brings a decline, which is almost as sudden as the ascension. [...] Because of it, one could believe that living in a block-of-flats is despised on principle by everyone. In fact, even on the grounds of a general rise in living standards and in the demand for housing which lead to a request for space fit to live in and interior comfort standards, which are higher than those of the 1960-70s, there is by far no consensus in dismissing this type of housing. As a proof, in some countries (e.g. Spain, Italy, Sweden), high-rise housing fares very well on the real estate market; there it is considered as valid as individual housing, while in other countries, including the ex-Communist ones, it is seen as a "no-way-out" path. , which doesn't have an impact on the price of reselling, in Bucharest at least.

This paradoxical positioning in the supply-demand game have circumstantial and diverse causes, which are culturally sensitive, and which change over time. On the one hand, many causes pertain to a "subjective hierarchy", to an entire history of judgments and preconceptions, and some negative reactions have their origin in matters of another kind than architectural quality of the type itself. They are generated by the poor administration, the inappropriate use, and by the social problems with much larger causes.

On the other hand, at the end of the 1980s, throughout Western Europe, and even inside cultures where the feeling of disdain was stronger, high-rise housing reappears, but laid on other bases. Associated with urban regeneration, with varied and well-built types of housing situated near waterfronts and near other attractive places, often downtown, its image of the block-of-flats improves. Without being predominant as in the 1960-70s, high-rise housing becomes an alternative to the single-family housing once again, but also an instrument of urban rehabilitation and a domain of the reinterpretation of the highlighted attitudes towards urban housing. It also becomes a province of architectural invention and of the experimentation of diversity in housing, which can be seen in all current magazines. Even the cities that were built predominantly vertically for a specific purpose, as is the case of Brasilia, proved to be much more viable than it was expected dozens of years ago, because they are being positively exploited, as an alternative to the traditional city.

Coming back to Romania, where the predominant typologies of high blocks-of-flats are the ones built between 1960 and 1990, most of them monotonous when it comes to the interior layout, we wonder whether they may have a future or not.

The post-Revolution evolution of the real estate market shows us that, during the first years, the preferences of the new wealthy class inclined towards the so-called "villa neighbourhoods", i.e, housing sites built further away from city centre and more isolated from the real urban life than the big ensembles. More recently, however, "the middle class returns to blocks-of-flats", as one article in the news stated; some of the advantages of high-rise housing start being noticed: the possibility to buy a flat which is smaller than a "villa", including easier maintenance and less direct involvement in it, increased security, proximity to the city, even the view "over the treetops", as CIAMs used to say etc. The developers build, the flats sell well.

What is the problem, then? It may be just a delay in understanding reasonable contemporary tendencies. But I think this is not the way it is, for at least two reasons, both of which bring into discussion our professional responsibility. On the first hand, the new high blocks-of-flats of private developers offer the same typological poverty as the Communist ones: the flats are the same (sometimes even worse compartmented), only a little dilated and better finished and technically equipped; in their vast majority, they don't show any creativity, no variation, no attempt to offer something different than the dismal banality which the client takes as a "model" and the developer sells as is. Then, on the second hand, the new luxury "parks" are mostly developed as to be isolated from the city. They don't replenish urban life but fragment it; they even less serve as instruments of urban regeneration. Of course, it is easier (although I hope that it isn't easier for the architect make bad designs!), but it is sad - as every missed opportunity is - harmful to the city and to the urban community and proof of professional handicap. Maybe it is time we gave back to the block-of-flats the meaning it had in the building of the pre-war city.

As for the rehabilitation of great ensembles, which here and there have started to rehabilitate themselves, this is a whole other story...


NOTE

- this article was extracted only in Romanian and translated for the catalogue without assuming the translation in the book published at Arhitext Design.

As for the rehabilitation of great ensembles, which here and there have started to rehabilitate themselves, this is a whole other story...

1 - PATRULIUS, Radu, Locuința în timp și spațiu, Bucharest, 1975

2 - For example, in the book of Durand the property building, and the rentals are a special preoccupation

3 - LASCU, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană, București 1831-1952 - PhD thesis, UAUIM, 1997

4 - TURKINGTON, R.; KEMPEN, R. van; WASSWNBERG, F. (eds), High-rise Housing in Europe. Current trends and future prospects, Delft, 2004

5 - Idem.

Read more Less

Blocuri

Articolele din volumele 'Simptome de tranziție' sunt - în cuvintele autoarei, Ana Maria Zahariade, - o colecție de cronici fragmentare, "cioburi de oglindă" [...] care pot da seama [peste timp] despre dinamica realității cu care s-au confruntat arhitecții români după 1989, despre câteva din aspectele complicate, ciudate și greu interpretabile ale tranziției postcomuniste, despre modul în care era ea percepută, problematizată și teoretizată de cei care reflectau asupra ei. Articolul din care am extras textul de față a fost publicat în Revista Arhitext în 2007, într-un număr dedicat locuințelor construite în perioada comunistă, și apoi cuprins în volumul 1, apărut în 2009 la Editura Fundatiei Arhitext Design 1. Astăzi, există un serios contrapunct la situația descrisă în urmă cu un deceniu în textul pe care îl publicăm, contrapunct care reflectă reacțiile contemporane față de mediul urban din Romania, semnele unei schimbări de atitudine față de spațiul public, mai ales față de spațiul liber dintre blocuri.


BLOCURI TRECUTE, BLOCURI VIITOARE ...

Din motive asupra cărora voi reveni, percepția curentă asupra locuirii în blocuri înalte este viciată de o serie de prejudecăți și de o anumită necunoaștere: este asociată automat locuirii din marile ansambluri, cartiere-dormitor marginale, lipsite de echipamentele urbane necesare, adesea lăsate în paragină, [...] cu un confort modest, depășit de așteptările unei pături medii din ce în ce mai largi și se confruntă și cu o anume lipsă de reprezentativitate. Cuvîntul "bloc" are frecvent astfel de conotații, deși ar putea trimite (și ar fi logic să se întîmple așa) și către imobilele interbelice care, deși tot blocuri, se bucură de alt prestigiu, chiar și dacă multe au "bulină roșie" 2. Plutește asupra blocurilor (majoritatea înalte) un fel de oprobiu care le încarcă cu toate diformitățile comunismului, ale modernității, ale "ne(non)-locuirii"... Să fie chiar așa?

Cum cred că istoria ne poate clarifica și învăța multe dacă știm să ne uităm la ea, am să încerc o sumară incursiune în acest subiect. Locuința plurifamilială înaltă (blocul, imobilul de locuit) nu este nici invenția comunismului și nici a modernismului. Ea este produsul marii aglomerații urbane și a speculației funciare și imobiliare. O putem considera invenția Romei antice: așa numita insula-ae era un imobil de raport înalt [...] care, în perioada imperială, reprezinta tipologia majoritară [...], a cărei înălțime Augustus o limitează prin edict imperial la 21m 3. După o perioadă de absență o vedem reapărînd în perioada modernă, spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, adusă de nevoia de locuințe urbane, dar și de noul mod de viață al orașului industrial și liberal 4. Imobilul cu apartamente (de închiriat) este folosit pentru toate stările sociale: de exemplu, baronul Haussmann îl folosește sistematic și intensiv pentru burghezia pariziană (dînd Parisului imaginea actuală) și, tot pe atunci, este folosit și pentru clasele defavorizate (sub formă subvenționată sau nu), alături de tipologia locuinței unifamiliale. Modelul se răspîndește și, în multe orașe europene, apar blocuri înalte pentru diverse tipuri de utilizatori. De altfel, odată cu sfârșitul secolului al XIX-lea, imobilul de raport (din ce în ce mai înalt) este și unul dintre vehiculele modernizării Bucureștiului, folosit în construcția cheiurilor și a marilor bulevarde 5.

Față de această realitate a tipului, ceea ce aduce mișcarea modernă este o filozofie mai radicală [...]. Crescînd în înălțime grație noilor tehnologii, blocul, pînă atunci subordonat logicii țesutului tradițional (regimuri de construcție subordonate spațiului urban), se autonomizează, se desprinde de presiunea spațiului exterior și devine un obiect solitar (punct sau bară), plutind în spatiul "explodat" al urbanismului liber. Această chestiune pune însă în discuție o nouă regulă urbană, nu tipul propriu zis.

După cel de Al Doilea Război Mondial, blocurile înalte (urmînd cu precădere noua regulă urbană în "marile ansambluri") reprezintă cel mai vizibil și mai uniform răspîndit produs al urbanismului european și cea mai frecventă tipologie europeană de locuire construită vreodată, cu un maxim în anii 1960-70. [...] Un studiu din 1977, arată că locuirea pe înălțime pare să fie modul de viață obișnuit pentru aproximativ 6 milioane de oameni în Europa vestică, la care țările foste comuniste (cu excepția fostei URSS) adaugă încă 34 de milioane locuind în marile ansambluri (de peste 2500 de locuințe), în care blocurile înalte sînt majoritare. Un studiu referitor la 15 state europene (10 vestice și 5 din estul fost comunist) estimează un minim de 24,752 milioane de apartamente în blocuri înalte (cu peste 5-6 niveluri), din care mai mult de jumătate în trei țări (Spania, Ukraina și Italia); în unele dintre acestea – ca Spania, Italia, Suedia –, ele reprezentă o alterantivă perfect firească de locuire. Locuirea pe înălțime este, în general, asociată cu prestigiul orașului mare. De exemplu, 35% din locuirea în cinci mari orașe din Ialia și Slovenia este high-rise și peste 60% în Spania; peste jumătate din blocurile înalte din Franța sînt în regiunea pariziană, iar în Ungaria, o treime în jurul Budapestei 6.

În Vest, coincidența dintre problemele tehnice și sociale generate de această construcție accelerată aduce un declin aproape la fel de brusc ca și ascensiunea ei. [...] De aici, s-ar putea crede că locuirea în blocuri este respinsă din principiu de toată lumea. Or, chiar în condițiile creșterii generale a bunăstării și a aspirațiilor de locuire care atrag o cerere de spațiu locuibil și condiții de confort interior sporite față de standardele generale ale anilor 1960-70, nu există nici pe departe un consens de respingere. Ca dovadă, în unele țări (cum ar fi Spania, Italia, Suedia), locuința high-rise se situează foarte bine de piața locativă, fiind considerată un mod de locuire la fel de valabil ca și locuința individuală, în vreme ce în altele, printre care și fostele țări comuniste, este considerată "o fundătură fără ieșire". Ceea ce nu se reflectă neapărat în prețul lor de revindere, cel puțin în București. Aceste situări paradoxale în jocul cerere-ofertă au cauze diverse, circumstanțiale, foarte particularizate cultural și schimbătoare în timp. Pe de o parte, multe țin de o "ierahie subiectivă", de o întreagă istorie a judecăților și prejudecăților; iar unele reacții negative își au originea în chestiuni de altă factură decît calitatea arhitecturală a tipologiei în sine, fiind generate de proasta administrare, de utilizările neadecvate, de probleme sociale cu cauze mult mai largi.

Pe de altă parte, spre sfîrșitul anilor 1980, în tot vestul Europei, chiar și în culturi în care respingerea a fost mai drastică, locuința înaltă reapare, dar așezată pe alte baze. Asociată cu regenerarea urbană, cu locuirea variată și de bună calitate la fronturile de apă și în alte locuri atractive, adesea în centrul orașului, imaginea "blocului" se redresează. Fără să mai ocupe poziția predominantă din anii 1960-70, tipologia locuirii înalte redevine o alternativă valabilă la locuința unifamilială, un instrument al reabilitării urbane și un domeniu al reformulării unor atitudini nuanțate față de locuirea urbană, al invenției arhitecturale și al experimentării diversității de locuire, ceea ce se vede în toate revistele actuale. Chiar și cazuri de orașe funcționaliste predominant dezvoltate pe înălțime, cum ar fi Brasilia, se dovedesc a fi mult mai viabile decît se credea acum câteva zeci de ani, fiind valorizate pozitiv, ca mod de viață alternativ față de cel al orașului tradițional.

Revenind la România, unde predominante sunt blocurile înalte construite între 1960 și 1990, de mare sărăcie tipologică (atît ca structură a imobilului cît și ca tipuri de apartamente), putem să ne întrebăm care este viitorul lor.

Evoluția postrevoluționară a pieții imobiliare ne arată că, în primii ani, preferințele noii pături înstărite s-au orientat spre așa numitele "cartiere de vile", cartiere construite și mai departe de centrul orașului decît marile ansambluri și izolate de ceea ce ar însemna o viață urbană reală. Mai recent însă "clasa medie revine la bloc", după cum spunea un articol din presa cotidiană; ceva din avantajele tipologiei locuirii plurifamiliale pe înălțime încep să fie sesizate: posibilitatea de a cumpăra apartamente mai mici decît "o vilă", întreținere mai ușoară și cu implicare directă mai redusă, securitate sporită, amplasamente mai centrale, chiar și vederea "peste coroana arborilor", cum spuneau CIAM-urile etc. Promotorii construiesc, apartamentele se cumpără.

Atunci care este problema? Poate să fie doar o întîrziere în înțelegerea unor tendințe contemporane rezonabile. Cred că nu e așa pentru cel puțin două motive, care ambele pun în discuție responsabilitatea noastră profesională. Mai întâi, noile blocuri înalte ale promotorilor privați oferă aceeași sărăcie tipologică ca și cele din anii comunismului: apartamentele sînt aceleași (uneori chiar mai proaste ca distribuție interioară), doar puțin dilatate și mai bine finisate și echipate tehnic; în marea majoritate ele nu prezintă nicio inventivitate, nicio varietate de locuire, nicio căutare în a oferi altceva decît trista banalitate pe care clientul o crede "model", iar promotorul o vinde ca atare. Apoi, noile "parcuri" de lux sînt în mare parte construite astfel încît se izolează de oraș, nu întregesc viața urbană, ci o fragmentează; cu atît mai puțin servesc ca instrumente de regenerare urbană. Sigur că e mai ușor (deși vreau să sper că a proiecta prost nu îi este mai ușor arhitectului!), dar este trist – ca orice ocazie ratată –, dăunător orașului și comunității urbane și o dovadă de înapoiere profesională. Poate că este momentul să redăm blocului sensul pe care l-a avut în construcția orașului în perioada antebelică.

Cît despre reabilitarea marilor ansambluri, care pe ici pe colo au început să se reabiliteze singure, acesta este alt subiect...


Note

1 AMZ, Simptome de tranzitie

2 "Bulina roșie" marchează, conform legii, imobilele expertizate care prezintă un risc seismic ridicat.

3 PATRULIUS, Radu, Locuința în timp øi spațiu, Bucureøti, 1975

4 De exemplu, în tratatul lui Durand (cartea de căpătîi a arhitecților secolului al XIX-lea), imobilul de raport øi apartamentul de închiriat reprezintă o preocupare aparte.

5 LASCU, Nicolae, Legislație øi dezvoltare urbană. Bucureøti 1831-1952 – teză de doctorat, UAUIM, 1997

6 TURKINGTON, R.; KEMPEN, R. van; WASSWNBERG, F. (eds), High-rise Housing in Europe. Current trends and future prospects, Delft, 2004

7 Idem

Mai mult Mai puțin

Vasile Ernu

Where do children disappear when they are no longer children?

A few months ago, I was asking a question on a social network: where do 12-13-year old children disappear? My question came from a simple observation, from a personal finding. I've been spending a lot of time for years in the park, in my neighborhood. Except for winter, when it's cold, I take my kid out almost daily for 2-3 hours through the neighborhood parks. The parks are full of children with parents, grandparents or baby sitters. Children grow up and then suddenly disappear. The moment they reach an age when they leave their childhood behind, they disappear. I have the impression that they are invisible. You do not see them anymore. They get a body, they become visible only to the appearance of Iliusa. Who is Iliusa (famous vlogger)? If you have an older child and you have not heard of him then it's serious: you live in a parallel world. So. And my question was: Where do these kids disappear? Where do they withdraw? What are they doing? Almost no one could give me a clear answer.


Why do we need holes in the wall, spaces in front of the apartment building, or why the intercom eliminated the kiss?

My observation went further. I started to remember what we were doing at that age. Yes, I could not stay in the same spaces like the "little ones", and especially wherever parents were, even if they were not our parents. The places of arents with younger children, are no longer frequented and frequentable by those who leave childhood, by adolescents. Why? For many reasons. We were retreating in all kinds of hidden spaces: bigger parks, sports grounds (especially fields), even if we didn't do sports, apartment buildings hallways, behind the buildings and many other places like that. And especially the courtyard in front of the apartment building: "our free space".

Do you know what was saving us then? The lack of walls, hedges, locks, padlocks and the presence of the courtyard in front of the apartment building. Even where there was a fence or a wall there was also almost always a hole, a break. The wall break saved us because we could get in and make room. Where did our first kiss happen? In the hallway of the apartment building, of course. The first kiss happened due to the lack of intercom in the building. I'm not exaggerating. That's a fundamental thing. The intercom, the door lock from the building does not allow even a teenage kiss anymore.

What do we have today? I checked my neighborhood. On the road from school to home, on a distance of nearly 2 km all apartment buildings have an intercom or a lock and are locked. You have no chance to kiss a girl. Going to the park? Video cameras are installed: no youngster will first kiss his crush near a video camera.

Sports field? All fields have at least two rows of fence, with many padlocks or paid access. The idea of breaking does not exist anymore. The spaces around the apartment building, our eternal refuge? Parking lots, cars, parking lots. Everything that was public, accessible to everyone, became private or very closed: a wall, lock, fence, key, intercom, ticket. For these children on their way to maturity, there is no longer a space for them: far from parents, but not very far, and free. Where they can feel safe, where they feel themselves. They do not want a space organized by others, by adults.

What do they have left? The bar? It's not really a very convenient place, and they don't have much money. They still have their room. Those who have it. But what's left is particularly escaping into the virtual world. A virtual world that exerts a great force of attraction, toward which we push them and which in time can replace reality.


Privatization of time

Should we talk about time a little? We've had no time for them for a long time. If we do not have time to make and offer a space, the less we have time to give them time. We dedicate our time to making money to buy an alleged time to offer them. And as time does not come, but just passes, we cannot buy anything else. And then we buy a program controlled by various courses and gifts in the hope that we will replace the lost time that we should have provided. The image of the parent who went to work far away next to the picture of the child alone or only with a parent or a grandparent became iconic. Alone or just with a parent but buried in cheap goods.

I'm going to tell you a little secret: My book The Bandits is actually built as an alternative education manual. A negative education. In my long research on the education of children heading for adolescence, I understood something seemingly trivial: whoever can offer kids time and examples will conquer them and become their role model. The child does not learn from what he is told, but from what he is showed. If the pattern is negative, it's even better. But it takes time. Whoever controls time, controls everything. Time and space.

And in our struggle for subsistence for the many of us, or profit for the least of us, we forget that all this is paid in one precious unit - time. Because of the lack of time and space, our children live almost alone in a virtual space. And suddenly we find out that in Chisinau or Sibiu some children jumped from a building. What were they looking for? Maybe a time and space for them? Could they run away from the fear of loneliness? Could they have been looking for a meaning? Could it be the "blue whale" (the virtual phenomenon that started a few years ago from the ex-Soviet space, which was said to be responsible for a series of suicide waves among adolescents) to blame? Or are we to blame?


From the single-key hanging around the neck generation to the 101 keys and passwords generation

I do not know if the "blue whale" really exists. Maybe it's just an urban myth. But it certainly comes to remind us: we are not safe and the ones we love most are the most vulnerable. And what do we do? We're securing everything.

We were the generation with the key hanging down our necks. One single key. They are the generation with 101 keys, passwords, ciphers, video cameras everywhere: from kindergarten through school to the office. For us, a single door was closed and that to protect us. For them almost all the doors and windows, including the virtual ones, are closed. For them we only have fences, keys, intercoms, video cameras, passwords. Control and security everywhere. And that's why they want to break them. In different ways than we did. Why? Because they no longer have a space and time of their own. They no longer have their freedom. And, even worse, they feel lonely because they need us, they need time spent together. And whenever they need us, we are somewhere else. We only come over when we need them. The exact the opposite.

And that makes them vulnerable. They feel in great uncertainty and the only safety is us, the mature ones and especially the parents whom they miss. We give them gifts, many keys and control. We want to secure them, and we do not understand one simple thing: the more we secure them, the more keys, cameras and passwords we will use, the more they/we will be more insecure, they/we will be more vulnerable. And in reality, they only need us, a little space and some time allocated to them. It's so simple, but so difficult to accomplish now.


Do you know what the "blue whale" game offers?

As I was saying above, I do not know if this "blue whale" is a real phenomenon, but I know what it offers. It offers them three or four things that the lives of these kids are lacking: space, time and "someone" who is there for them step by step, someone who guides them. And some meaning. This ARG-Alternate Reality Game offers an alternative space, even if virtual. It's virtual but it's theirs. This happens for fairly long time, because the "game" takes place over a certain period, as you have to perform various tasks. And perhaps the most important thing the game offers: a "master", a "big virtual man" who is next to them step by step, guides them, gives them tasks, gives them meaning, and "lifts up" their loneliness. Suicide is nothing more than a desperate cry for our presence, for their space and time, their freedom, and their immense need for meaning. They got tired of being useless.


No social feeling or a few words about the Lonely Whale

I've written down these words many years ago. I didn't think I would go back to them. I think we are witnessing a serious social illness. The Blue Whale is just a symptom of deep social problems. The society we have built is profoundly lacking social feeling and somebody steals our time. We can no longer solidarize, we don't have time even for our children. And we cannot give meaning anymore. We are all the more useless but we are convinced that we can buy everything. Not everything can be bought, that's the paradox. In life there are more important things that are not sold anywhere. And these things cost us a lot, sometimes even life itself, because they are priceless. Not everything is economic and financial space.

The Blue Whale is actually the story of the Lonely Whale. Don't you know it? The story of our current society resembles very much that of the Lonely Whale, so-called the "whale of 52 Hertz (Hz)". It's the story of the world's loneliest whale, because it has no family, friends, and it does not belong to any group of whales. She desperately swims through the ocean. She swims in loneliness in search of another whale, "singing" a set of sounds composed of at most six "screams" lasting for a maximum of six seconds. It is her "swan song," because no other whale can hear her. She is doomed to die in solitude. Why? Because it is the only whale in the world that emits 52-Hz-frequency sounds; all whale species that exist communicate between them with sounds emitted on frequencies between 12 and 25 Hz. No sound emitted by her can be heard by any other whale, no sound emitted by her can be answered. Biologists have different opinions: some claim it to be a hybrid whale, others think it could be a mutant, and others believe it to be too young and have a "developing voice". The fact is that she's dying in solitude.

Our children make these sounds that we do not hear because our hearing is atrophied. And when we do not hear them again and do not answer them, they make desperate gestures. We do not hear, we do not understand, we just blame the Blue Whale.


What "Mnemonics" reminds us

When I first saw this project, I fell in love. I said maybe it's because of nostalgia. But now that I am a passionate about pedagogy and education and because I have a child with whom I have to play every day I found not only the functionality but also the meaning, the message that it sends beyond the content.

We increasingly forget that the game is not about money and toys: there is no need for complicated, expensive and sophisticated things to play. It takes a common-looking leaf, a simple ball, or the presence of a few kids to make a memorable game. The game goes beyond objects and price.

We forget that games are about space: a physical space that belongs to us which must be available anytime and anyway. We forget that cars and properties cannot be more important than life and especially than our children.

We forget that games are about being together with each other, it's about collectiveness, communion and team. That's how we learn to negotiate, to weep, to rejoice together. That's how we learn to live together. This becomes more valuable now that we are pushed towards virtual and loneliness.

The value of this project is memory, history and life. It reminds us that it is good not to forget the really important things.

Read more Less

Unde dispar copiii când nu mai sunt copii?

Acum câteva luni puneam o întrebare pe o reţea de socializare: unde dispar copiii după vîrsta de 12-13 ani? Întrebarea mea venea dintr-o simplă observaţie, dintr-o constatare. Îmi petrec de cîţiva ani buni mult timp prin parc, în cartier. Cu excepţia iernii, cînd e frig, ies cu copilul aproape zilnic cîte 2-3 ore prin parcurile din cartier. Parcurile sînt pline de copii cu părinţi, bunici sau bone. Copiii cresc şi brusc dispar. Cum ajung la o vîrsta cînd se părăseşte copilăria, ei dispar. Am impresia că devin invizibili. Nu-i mai vezi. Capătă corp, devin vizibili numai la apariţia lui Iliuşa. Cum cine-i Iliuşa (famous vlogger)? Dacă aveţi copil mai mare şi nu ai auzit de el atunci e grav: trăiţi într-o lume paralela. Asa. Iar întrebarea mea era: unde dispar aceşti copii? Unde se retrag? Cu ce se ocupă? Aproape nimeni nu mi-a dar un răspuns clar.


De ce e nevoie de găuri în zid, spaţii în faţa blocului sau de ce interfonul a blocat sărutul?

Observaţia mea a mers mai departe. Am început să-mi amintesc ce făceam noi la acea vîrstă. Da, nu mai puteam sta în spaţiile "celor mici" şi mai ales acolo unde erau părinţii, chiar dacă nu erau părinţii noştri. Părinţii cu copiii mai mici, locurile lor, nu mai sînt frecventate şi frecventabile de cei care părăsesc copilăria, de adolescenţi. De ce? Din multe motive. Noi ne retrăgeam în tot soiul de spaţii mai dosite: parcuri mai mari, terenuri de sport (mai ales terenuri) chiar dacă nu făceam neapărat sport, scări de blocuri, pe după blocuri şi in multe astfel de locuri. Şi mai ales curtea din faţa blocului: "spaţiul nostru liber".

Ştiţi ce ne salva atunci? Lipsa zidurilor, gardurilor, încuietorilor, lacătelor şi prezenţa curţii din faţa blocului. Chiar şi acolo unde exista gard sau zid exista aproape obligatoriu o gaură, o spărtură. Spărtura în zid ne salva pentru că puteam pătrunde şi face loc. Unde a fost primul sărut al nostru? În scara blocului, fireşte. Primul sărut se datora lipsei interfonului la scară. Nu exagerez. Asta e un lucru fundamental. Interfonul, clanţa de la uşa scării nu mai permite nici măcar un sărut adolescentin.

Ce avem azi? Am verificat în cartierul meu. Pe drumul de la şcoală spre casă, pe un spaţiu de aproape 2 km toate blocurile au interfon sau clanţă şi sînt încuiate. Nu ai nicio şansă să săruţi o fată. Să meargă în parc? Sînt instalate camere video: nici un tînăr nu-şi va săruta pentru prima dată febleţea lîngă o cameră video.

Terenuri de sport? Toate terenurile sînt cu minim două rînduri de gard, cu multe lacăte sau cu acces plătit. Ideea de spărtură nu mai există. Spaţiile din jurul blocului, veşnicul nostru refugiu? Parcări, maşini, parcări. Tot ce a fost public, accesibil tuturor a devenit privat sau foarte închis: zid, lacăt, gard, cheie, interfon, bilet. Pentru aceşti copii în drum spre maturitate nu mai există un spaţiu al lor: mai departe de părinţi, dar nu foarte departe, şi liberi. Acolo unde ei să se simtă în siguranţă, acolo unde să se simtă ei înşişi. Ei nu vor un spaţiu organizat de alţii, de maturi.

Ce le mai rămîne? Barul? Nu e chiar locul foarte comod şi nici bani nu prea au. Le mai rămîne camera lor. Cei care o au. Dar mai ales fuga în virtual. Un virtual care atrage teribil, spre care noi îi împingem şi care cu timpul înlocuieşte realitatea.


Privatizarea timpului

Să vorbim puţin despre timp? Demult nu mai avem timp pentru ei. Dacă nu avem timp să le facem şi oferim un spaţiu cu atît mai puţin avem vreme să le oferim timp. Timpul îl dedicăm producţiei de bani pentru a cumpăra un presupus timp pentru a-l oferi. Şi cum timpul nu vine, ci doar pleacă, noi nu putem cumpăra decît altceva. Şi atunci cumpărăm un program controlat prin diverse cursuri şi cadouri în speranţa că vom înlocui timpul pierdut pe care ar fi trebuit să li-l oferim. Imaginea părintelui plecat la muncă departe alăturată imaginii copilului singur sau doar cu un părinte sau bunic a devenit iconică. Singur sau doar cu un părinte, dar îngropat în mărfuri ieftine.

O să spun un mic secret: cartea mea Bandiţii e construită de fapt ca un manual de educaţie alternativă. O educaţie în negativ. În lunga mea cercetare legată de procesul de educaţie al copiilor care se îndreaptă spre adolescenţă am priceput ceva aparent banal: cel care te va cuceri şi va deveni modelul tău este cel care poate oferi timp şi exemple. Copilul nu învaţă din ce i se spune ci din ce i se arată. Dacă modelul e negativ e şi mai bine. Dar este nevoie de timp. Cine controlează timpul, controlează totul. Timpul şi spaţiul.

Iar în lupta noastră pentru pîine, pentru cei mulţi precari, sau profit, pentru cei mai puţini dintre noi, uităm că toate acestea se plătesc în unităţi de măsură timp. Din lipsa acestui timp şi spaţiu copiii noştri trăiesc aproape singuri refugiaţi într-un spaţiu virtual. Şi brusc aflăm că la Chişinău sau Sibiu nişte copii s-au aruncat în gol de pe un bloc. Oare ce căutau ei? Poate un timp şi un spaţiul al lor? Poate fugeau de frica de singurătate? Poate căutau un sens? Să fie "balena albastră" (fenomenul virtual pornit in urma cu cativa ani din spatiul ex-sovietic, despre care s-a scris ca ar fi responsabil pentru o serie de valuri de sinucideri in randul adolescentilor) de vină? Sau noi?


De la generaţia cu o singură cheie la gît la o generaţie cu 101 chei şi parole

Nu ştiu dacă "balena albastră" există în realitate. Poate e doar un mit urban. Însă cu siguranţă ea vine să ne reamintească: noi nu sîntem în siguranţă iar că cei pe care-i iubim noi cel mai mult sînt foarte vulnerabili, tot mai vulnerabili. Şi ce facem? Securizăm totul

Noi am fost generaţia cu cheia la gît. O singură cheie. Ei sînt generaţia cu 101 chei, parole, cifru, camere video peste tot: de la grădiniţă prin şcoală pînă la birou. Pentru noi era închisă o singură uşă şi aceea pentru a ne proteja. Pentru ei sînt închise aproape toate uşile şi toate ferestrele, inclusiv cele virtuale. Pentru ei avem doar garduri, chei, interfoane, caremere video, parole. Control şi securitate peste tot. Şi de aceea ei vor să le spargă. Altfel decît noi. De ce? Pentru că ei nu mai au un spaţiu şi un timp al lor. Ei nu mai au o libertate a lor. Şi, mai grav, ei se simt singuri pentru că au nevoie de noi, de un timp în care să fim împreună. Iar cînd ei au nevoie de noi, noi sîntem în altă parte. Venim peste ei doar atunci cînd noi avem nevoie de ei. Exact invers.

Şi asta-i face vulnerabili. Ei se simt în mare nesiguranţă iar singura siguranţă sîntem noi, cei maturi şi mai ales părinţii care le lispesc. Noi le dăm cadouri, multe chei şi control. Noi vrem să-i securizăm şi nu înţelegem un lucru banal: cu cît vom securiza mai mult, cu cît vom avea mai multe chei, camere video şi parole, cu atît vor/vom fi în mai mare nesiguranţă, vom/vor fi mai vulnerabili. Şi în realitate ei au nevoie doar de noi, de puţin spaţiu al lor şi de ceva timp alocat lor. E aît de simplu, dar atît de greu de realizat acum.


Ştiţi ce oferă jocul "balenă albastră"?

După cum spuneam mai sus, nu ştiu dacă e un fenomen real această "balenă albastră" însă ştiu ce oferă el. El le oferă trei sau patru lucruri care le lipsec acestor copii: spaţiu, timp şi "un cineva" care este alături de ei pas cu pas, îi îndrumă. Şi ceva sens. Acest ARG-Alternate Reality Games oferă un spaţiu alternativ fie el şi virtual, dar al lor. Un timp destul de lung, căci "jocul" se derulează în timp pentru că trebuie să îndeplineşti diverse sarcini. Şi poate cel mai important lucru pe care-l oferă jocul: un "maestru", un "om mare virtual" care este alături de ei pas cu pas, îI îndrumă, le dă sarcini, le dă sens şi le "alină" singurătatea. Sinuciderea nu este decît un strigăt disperat după noi, după spaţiul şi timpul lor, după libertatea lor şi după o nevoie imensă de sens. Ei au obosit să mai fie inutili.


Ne-simţire socială sau despre Balena însingurată

Am scris aceste rînduri care urmează acum mulţi ani. Nu credeam că mă voi întoarce la ele. Cred că asistăm la o boală socială gravă. Balena albastră e doar un simptom al unor probleme sociale profunde. Societatea pe care am construit-o este de o ne-simţire socială profundă iar cineva ne fură timpul. Nu ne mai putem solidariza, nu mai avem timp nici măcar pentru copiii noştri. Şi nu mai putem oferi sens. Sîntem tot mai inutili dar convinşi că putem cumpăra totul. Nu totul se cumpără, culmea. În viaţă sînt lucruri mult mai importante care nu se vînd nicăieri. Şi aceste lucruri ne costă scump, uneori chiar viaţa, pentru că au valoare inestimabilă. Nu totul e spaţiu economic şi financiar.

Balena albastră este de fapt povestea Balenei însingurate. Nu o cunoaşteţi? Povestea societăţii noastre actuale seamănă foarte mult cu cea a Balenei însingurate numită "balena 52 de Hertzi (Hz)". Este povestea celei mai singure balene din lume, pentru că nu are familie, prieteni şi nu aparţine nici unui grup de balene. Ea înoată disperată prin apele oceanelor. Înoată în singurătate căutînd o altă balenă, "cîntînd" un set de sunete compuse din cel mult şase "ţipete" care dureză maxim şase secunde. Este "cîntecul ei de lebădă", căci nici o altă balenă nu o poate auzi. Ea este damnată să moară în singurătate. De ce? Pentru că este singura balenă din lume care emite sunete pe frecvenţa de 52 de Hz; toate speciile de balenă care există comunicînd între ele cu sunete emise pe frecvenţe între 12 şi 25 de Hz. Niciun sunet emis de ea nu poate fi auzit de o altă balenă, niciun sunet emis de ea nu poate primi răspuns. Biologii au păreri diferite: unii susţin că e o balenă hibrid, alţii că e un mutant, iar alţii că ar fi prea tînără şi are "vocea în formare". Cert este că moare în singurătate.

Copiii noştri scot aceste sunete pe care noi nu le auzim pentru că ni s-a atrofiat auzul. Şi cînd noi nu-i mai auzim şi nu le mai răspundem ei fac gesturi disperate. Noi nu auzim, nu înţelegem, ci dăm doar vina pe Balena albastră.


Ce ne reaminteşte "Mnemonics"

Cînd am văzut prima oară acest proiect m-am îndrăgostit. Am zis că poate e din nostalgie. Dar acum pentru că sînt un pasionat de pedagogie, de educaţie şi pentru că am un copil cu care trebuie să mă joc zilnic i-am găsit nu doar funcţionalitatea ci şi sensul, mesajul pe care-l trimite dincolo de conţinut.

Uităm tot mai mult că jocul nu e despre bani şi jucării: nu e nevoie de lucruri complicate, scumpe şi sofisticate pentru a te juca. E nevoie de o banală frunză, de o simplă minge sau de prezenţa a cîtorva copii pentru a face un joc de poveste. Jocul e dincolo de obiecte şi preţ.

Uităm că jocul e despre spaţiu: un spaţiu fizic, al nostru al tuturor dar care trebuie să fie la dispoziţie oricînd şi oricum şi că maşinile şi proprietăţile nu pot fi mai importante decît viaţa şi mai ales decît copii noştri.

Uităm că jocul e despre a fi alături unii cu alţii, e despre colectiv, comuniune şi echipă. Doar aşa învăţăm să negociem, să plîngem şi să ne bucurăm împreună. Aşa învăţăm să trăim împreună. Asta devine tot mai valoros acum cînd sîntem împinşi spre virtual şi singurătate.

Valoarea acestui proiect e despre memorie, istorie şi viaţă. Ne reaminteşte că e bine să nu uităm lucrurile cu adevărat importante

Mai mult Mai puțin

Bogdan Suditu

The Block, Yesterday, Now and Tomorrow. "Options and constraints regarding living in a block of flats in Romania. A diachronic perspective"

This article harnesses a corpus of information presented in Bogdan SUDITU's book (2016), Bucharest in flats and inhabitants from its beginnings until yesterday (1459-1989), Compania Publishing House, Bucharest.

The block is a building that imposes a set of rules to its occupants. Some feel that life in a block is a contention, for others it is a handy solution for an urban dwelling. Whether a path to success in the sphere of urban dwelling or merely a contextual constraint, the block, becomes, successively, in the Romania of the last century, an invention, an exceptional element, then a model and ultimately the norm - the most economic and cheapest solution for dwelling (especially in the big cities). The block is in a permanent competition with the house (an individual accommodation, featuring a yard...), the relations between the two types of habitation being strongly marked along the way by trends, by the evolution of technology, by the existing left-wing or ultraliberal ideologies that marked our society! The course that we propose aims to highlight the mechanisms of collective dwelling production, specifying the particularities of the choices and constraints induced by this type of urban dwelling for the main stages of urban evolution of Romania (interwar, the communist and the post-communist period).


The Interwar Period– Rentals and Block-houses

At the beginning, blocks were not much sought after. Rentals were multi-storey buildings, built by a real estate entrepreneur in order to be rented out. In Bucharest and the other big cities, the first multi-storeys were built during the last decade of the nineteenth century, as they were still not very numerous before the First World War. Multi-storeys are built in the central shopping areas and the adjacent streets, but also along the newly opened boulevards. In 1921, the Law on Building Construction Encouragement regulates, for the first time, the issue regarding tenancy in the case of collective dwellings with floors or apartments. In 1922, in Bucharest, the first block was built at the intersection of Victoria Street and Frumoasă Street, by a group of owners, and it included 24 apartments. In the following years this kind of initiatives and collective buildings multiply, being found mainly in downtown areas of the great cities, each of them being characterized by the high comfort and extended areas. The text of the Law on Building Construction Encouragement from 1927 regulates within an entire chapter, the issue regarding joint ownership of collective buildings, encouraging the evolution of a program less developed earlier, legislating property per level and per apartment, as well as building blocks of flats under joint ownership . The technical and legal novelty offered by the above-mentioned type of building, the publicist pleading for height construction made by the urbanists, including ing. Cincinat Sfinţescu, as well as highlighting articles and photos of high-rise buildings and life in skyscrapers in New York city, familiarized the citizens with the terminology and the idea of necessity of this type of buildings, and led lawyers to write studies "to convince each other of property rights in multi-storeys".

The emergence of modern, cubist buildings, built in the "international" style determined at that time numerous attitudes, most of them being critical and did not refer to technical aspects. As investors, mostly individuals or banks and foreign investment companies, primarily aimed at the efficiency and profit of these investments, financing constructions that could be quickly built and sold or rented, these architectural models were accused of being just some replicas, importing shapes and do not meet the national specificity and the Romanian national building tradition. I.Pascu (1935) considers the "city-house of cubism and standardized affiliation" to be the house of the capitalist conception, par excellence, and the apartment property, "the expression of communal dwelling and collective property, that precedes communism or even fully satisfies it, reducing the entire right of property, to nothing".

Interwar Romanian urbanists, such as T.A. Rădulescu, said that "the normal dwelling in a big city is the collective dwelling in apartment houses", even if "in our country, the family house is sought, even in downtown areas of the city." C. Sfinţescu identifies two factors responsible for this situation: the fact that industry and commerce got their start in Romania, which implied the need for "autarchic" urban properties, with large courtyards to store everything that helps create a healthy family environment, in which one can live and grow for several generations, as well as the individualism of the race which does not fit well to common courtyards or even apartments on stairs or common corridors.

The opening of the Ion I.C. Brătianu Boulevard in 1928 is dedicated to the modern architecture of the blockhouses and a noun with a new meaning is introduced in Romanian: blocks, sg. block . During the interwar period, numerous rentals were built, featuring various heights and numbers of apartments. The context in which the model of collective living and modern architecture was imposed in Romania, especially by building dwellings in the capital, is that Bucharest was a particular case at a European level, due to favourable economic conditions. Thus, after the financial crisis, in the context of limited investment options and fear of devaluation, various bankers or entrepreneurs from around the world invested "in stone", building several multi-storeys, especially in Bucharest , but also many small or medium-sized buildings located in most of the districts downtown, in Bucharest, isolated or in small assemblies in the form of land plots.

The analysis of the dwelling options in the 30's confirms that the apartments in the new multi-storey buildings are occupied, as Rădulescu T.A. (1933) points out, especially "the strangers, the native townspeople (who also come from a large part of the population which derives from foreign "mixtures", Greeks, Armenians, Jews), and lawyers, physicians, engineers, teachers etc. who know about life in dwellings by living abroad. The others, "the freshmen who belong to the first or the second generation of the rural branch, do not easily get used to living in an apartment and prefer the individual dwelling" . The social categories of the occupants of the buildings built between 1930-1940 in Bucharest and the major cities are defined by the following main specific features: they accept and appreciate the habitation conditions proposed by the architect, although the concept of modern architecture represented an avant-garde approach towards the traditional image of a housing at that time, and allows to pay (by buying or renting) the price of these dwellings, which was not modest. But in most cases, in the usual level of real estate investment buildings and where the typology of the flats fits the norms and habits specific to the modern quality architecture, their occupants were part of the middle class of the urban population10.

The architecture of residential buildings, regardless of whether they are organized horizontally or vertically, respects the architecture of society, its structures and its own set of rules. Also, there has been a change in mentalities, the tastes and the ways of looking at the dwelling, the hygiene and comfort resulting from the installation of sanitary facilities with central heating, elevators, and the spirit of economy has also made an impact, requiring the suppression of anything that seemed useless or no longer in accordance with the requirements. As in other European countries, the interior of an apartment is rationally structured, with a mandatory public space of representation (a living room, a salon or a study bureau), a private space for family privacy (bedrooms) and rejection spaces (restrooms, kitchen, storage facilities) . The access from the street to the apartments and their functional spaces is often separate, with a main entrance and staircase for the owners, as well as a secondary entrance and a narrow spiralling staircase for the servants. In the new apartment blocks, although the apartments are spacious, the overall size is smaller than the houses of old boyars' or of the bourgeoisie. "The 3 - 3,50 m height of the rooms is considered today even by the demanding ones as being sufficient. The architecture of the modern interiors considers the two-leafed monumental doors meaningless, 3-meters high, which decorated both luxury and medium-sized dwellings. Even some entire parts have been dropped to the extent that their role has been attributed to others or has been completely erased: the salon, so indispensable to our parents, that chamber of mysteries that opened only 2-3 times a year was replaced with the modern "hall", which also accumulates the attributions of another missing piece: the vestibule" . In many cases, the buildings have minimal gardens located at the main entrance, thus providing a green space "enough to save the dwelling habits of those who, coming from vast courtyards, moved first into a collective home, with only 2-3 apartments".


The Teritories of "Blocking" – from blocks to large residential complexes ("dormitory quarters")

When the New Post-War Regime was established, the blocks were considered an evil element of the previous age! Thus, in the Council of Ministers Decision no. 2447/1952, which stipulated the construction and reconstruction of the cities, it was mentioned that "the cities and settlements on our country inherited a difficult situation from the bourgeois-land exploitation regime ... developing anarchically because of the narrow exploiting interests of the bourgeoisie and landowners...[who] Despising the valuable artistic tradition of our people and adopting the servile fashion of casket houses in the capitalist West, he propagated the formalism and cosmopolitanism, foreign manifestations of the people of the bourgeois ideology".

Regarding the capital, by the Council of Ministers Decision no. 2448/1952 on the general plan for the socialist reconstruction of Bucharest, it was emphasized that "... especially during the period between the two world wars in the capital blocks that did not respect the heights and street alignment were built, with a cubist and formalist architecture, which did not match with the art of our people, a manifestation of the bourgeois cosmopolitanism sold to the interests of imperialism". In this context, the studies proposed by the architects implemented the principle of decreasing the height of the city from the centre to the periphery, providing a regime of 7/8 floors for the center, and ground floor + 3/4 outside the central area. It was later concluded that this conception - of a pyramidal city with a high center and a decrease of the height to the periphery, distinct as a treatment - was not appropriate to the "new spirit in which the socialist city and especially the capital of the country must be conceived and realized". Implementing the provisions of this decision will bring radical changes to urban development policy, including imposing vertical development of the city by building higher blocks.

Apartments in blocks throughout the post-war period, as in the early 1950s, are the backbone of social promotion through access to decent housing. The architectural model of the first blocks was the materialization of the intention to promote, by the density of the dwelling and the monumentality of the buildings, the highlighted urban character. Built between 1952-1956, these collective buildings with few layouts, copied the Soviet model of the quartiles, the dwellings being grouped into massive, with two or more levels of living units, grouped around rectangular inner courtyards closing public spaces, organized mainly such as parks, playgrounds and socializing areas. The blocks have large interior halls and imposing staircases, but the dwellings do not have very large areas, no balconies, they have gas stoves and the kitchens and bathrooms are small areas. For more financial than ideological reasons, this construction model was quickly abandoned.

From the public funds destined for constructing buildings, during 1950-1989, there will be only apartments in blocks constructed according to technical norms, surfaces and types of comfort that will permanently evolve. This type of dwelling is the most comfortable form of living for the new urban inhabitants or for the citizens living in the peripheral areas at that time. The apartment becomes a dwelling ideal and getting assigned such a dwelling is a goal for most of the urban population living in precarious conditions. The blocks will be the socio-urban measure of control and homogenization of the professional structures of the urban population of Romania.

The organizing of a housing shortage on the one hand, and on the other hand the providing of apartments through the centralized distribution system will be the two features of housing policy. Ensuring the supervision of how these new 'blocking' communities came to life, by controlling population mobility and by directing housing distributions, the state had control over society as a whole. Since resolving housing demands was a priority, the necessary framework for housing exchanges of blocks without being restrictive was not encouraging and did not favour those who had already received a block apartment. This context has forced those who had received apartments with a small footprint, with few rooms or that were located in different areas of the city, until the 1970s, not to be able to easily exchange them for larger ones or for apartments in better located areas, without the help of the state or of an enterprise which owned the building. Even with poor mobility, as a result of apartment exchanges, collective housing estates become short-term stability areas and a final stage of residential cycles. For a long time, there was no other place where citizens could live better!...

In the early 1960s, even though many blocks of flats were built, the dwelling crisis was still unresolved. Thus, in order to reduce the execution costs and increase the yield in dwelling production a series of measures have been implemented: the abandonment of the low-floor dwellings model, as well as the decrease of the height of the stairs by 10 cm, the diminishing of the stairs and corridors sizes, the removal of uninhabited basements, the reduction of the living area from 40 m² to 32 m² and the increase in density in dwelling assemblies. The newly-built blocks get austere exteriors, as interior spaces considered unnecessary (closets, loggias, etc.) were reduced to a minimum.

The projects of large buildings of collective dwellings built in the peripheral area will become a living space, by constraint or coordinated option, for the new inhabitants and for those who had previously lived in comfortably co-located houses, organized in the old nationalized and divided houses and who managed to obtain an assigned apartment. Thus, since the 1960s, thousands of dwellings have been built in large residential complexes ("dormitory quarters"), mostly built on free land situated in the peripheral areas of cities, usually in the vicinity of an industrial platform, or due to the demolished neighbourhoods in the peripherals. Most of them will be completed in the second half of the 1970s. This pattern of urban development in the early 1960s became the rule towards the end of the same decade. The regulations on urban planning and design and construction of dwellings made by the state or using state aids, impose construction typologies, mandatory housing areas, standard equipment and peak prices, as well as distinct comfort categories.

The promotion of the urbanistic model of the residential complex, as a cost and production efficiency measure, has led to building a large number of dwellings in collective buildings by promoting the standardization of the prefabricated panels and the mechanization of the execution processes, but the proximity of the workplaces on industrial platforms and the proximity of existing natural elements. The expansion of the production of prefabricated dwellings has determined the lack of diversity and identity for the new constructions and implicitly the monotony of the apartments, blocks and neighbourhoods built this way . The speed at which they were built, the limitation in the total cost of construction for the architectural details in terms of economic efficiency, the standardization of the production of dwellings, the uniformity of the arrangement and fitting of the public spaces, the removal of old and spatial street landmarks and identity highlights, have contributed to the relative uniformization of the large residential complexes and to the difficult reconstruction of these territories.

The following decades have been marked by permanent care for the reduction of construction costs, with an obvious impact on the quality of the dwellings, blocks and public spaces, by: reducing the living area within the sanitary norms, reducing the auxiliary spaces, reducing the height of the rooms; reducing finishing touches and creating simple surfaces with no decoration both indoors and outdoors; reducing the cost of building sites (making bar-blocks, with multiple entrances arranged next to each other, economically built by installing a single crane on the rails inside the yard) and multiplying the same construction projects; choosing locations that do not require large public works. Equally, the diversity and quality of public spaces - especially parks and service and socialization areas - are diminishing.

All these technical aspects contributed to the generalized negative image of the blocks created during this period, although...


Present reality: the escape from the 'gray blocks' for the new buildings...

In 1990, everyone wanted to live in a house, but most of them still ended up living in the blocks... In the context of abolishing the entire normative and technical framework on urban planning, and the reducing of financial resources as well as of the role of the state in the construction of dwellings, the options and constraints when living in a block persist, but have other forms and meanings. Urban dwelling was modelled by the new political, economic and social logic, in which the main element that outlined new options for housing (and not only) was the privatization of the construction market and the narrowing of the role of the political factor in establishing constructive options in favour of the free market. Urban living has changed its paradigm and exceeded the boundaries set in 1974 of the built-up area of the cities of Romania. Uncontrolled urban expansion in the first decade was dominated by private, isolated investment in pavilion-type dwellings of varying sizes and architectures, in which the favourable position (near the forest, the river, or in villages with 'socially valuing' names) meant more than the opportunities for transport accessibility or access to public infrastructure. A new legal framework has gradually developed, scarcely and with many elements of sequence: 1991 - the building permit law; 1996 - housing law; 2001 - the Law of Territorial and Urban Planning, etc.

The block will survive in this new context, as much as, the new economic order has demonstrated that for most homeowners and builders (property - private investment, tenants - public housings) the block apartment was the efficient solution. The new blocks, initially built in isolated areas and then smaller or larger residential units, will be initially built with concrete filling-type of urban inserts and then - as the number of available plots within the city and the increase of their prices are reduced - outdoors, on accessible areas, but often poorly equipped, as well as on the land of former demolished plants, located in interesting locations within the city.

New blocks will aggregate the options and constraints of new towns, and in the context of real estate market competition and individual assessments of payment capacities and housing needs will be accessible and satisfactory destinations for the majority of early-stage residential careers. Thus, the worst and criticized block at the end of the market control period and life before 1990, proves being an accepted and sought-after living space without being fully idealized. The new block is promoted by developers, most of the times, as a habitation adapted to our times, loaded with meanings: ideal, luxury, panoramic, gardens, residence, 5 minutes away from ..., all services at your fingertips, ...The favourable context of economic development encourages younger people to become owners (by mortgage or direct credit to the developer), which allows the exponential development of the housing sector (blocks of flats in large cities), but not the progressive improvement of their quality (indoor and adjoining public spaces). In parallel, the block built through government programs, in the context of budget constraints (cost standards) and reduced investment for architectural innovation, is gradually becoming a matter of austerity and does not differ from past models.

Debates on (b) housing, sometimes targeted by builders, agents or developers, demonstrate that the block - by quality, price, ease of management and facilities offered by the neighbourhood - remains the best option to live in the context of current income constraints / prices, the absence of housing policies, limited housing requirements among the population. All this time, the old blocks (now estimated as being 'pre-earthquake' or 'post-earthquake') continue to be traded and sought after, as their position and age plays an important role in assessing market options and constraints on the free and competitive market.

Criticized but inhabited, the block remains the accessible and necessary solution for decent housing, from all of the smallest city dwellers now, as it was in the past. The words of Liviu Rebreanu, even if written almost a century ago still ring true today: 'I too, of course, like everyone else, live in a block-house, on 97 Elisabeta Street, at the fourth floor, in front of the new building of the Law Department of the University. We're about forty tenants, isolated each in his concrete apartment. The only elevator sometimes gathers us at low rates and only when we climb. Block-houses do not approach people, but rather alienate them, despite all the material comforts" .

Read more Less

Blocul, de ieri, de acum și de mâine. "Opțiuni și constrângeri privind locuirea la bloc în România. O perspectivă diacronică"

Prezentul articol valorifică o seriei de informații prezentate în cartea Bogdan SUDITU, 2016, Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989), Edit.Compania, București.

Blocul este o construcție ce impune o seriei de reguli ocupanților săi. Unii simt că viața la bloc este o contrângere, pentru alții este o soluție avantajoasă de locuire urbană. Cale spre reușită în domeniul locuirii sau constrângere de moment, blocul devin succesiv, în România ultimului secol, invenția, excepționalul, model și norma, soluția economică și cea mai ieftină soluției de locuire (mai ales în marile orașe). Blocul este în permenentă competiție cu casa (locuința individuală, cu curte...), relațiile dintre cele două tipuri de locuire fiind puternic marcate de-a lungul timpului de mode, de evoluția tehnologiei, de curentele ideologiile de extremă stânga sau ultraliberale care au marcat societatea noastră! Parcursul pe care îl propunem dorește să eviențieze pentru principalele etape de evoluție aurbană a României (interbelic, perioada comunită și perioada post-comunistă) mecanismele producției locuirii colective, semnalând particularitățile alegerilor și constrângerilor induse de acest tip de spațiu de viață urbană.


Perioada interbelică – imobile de raport și block-hous-uri

La început, blocurile nu au fost prea căutate. Imobilele de raport erau clădiri cu locuinţe multietajate, construite de către un antreprenor imobiliar cu scopul de a le închiria. În Bucureşti și marile orașe, primele imobile de raport au fost construite în ultimul deceniu ale secolului al XIX, fiind încă puţin numeroase înaintea celui dintâi război mondial. Vor fi construite imobile de raport în zonele centrale comerciale şi pe străzile adiacente, dar şi de-a lungul bulevardelor moderne nou deschise. În 1921, prin Legea pentru încurajarea construcţiilor de clădiri va fi reglementată, pentru prima dată, problematica indiviziunii în cazul imobilelor colective cu etaje sau apartamente. În 1922 a fost construit în Bucureşti, la intersecţia Căii Victoria cu str. Frumoasă primul imobil realizat împreună de un grup de proprietari, cuprinzând 24 de apartamente. În anii următori acest tip de iniţiative şi de imobile colective se vor multiplica, putând fi întâlnite preponderent în zonele centrale ale marilor orașe, fiecare dintre ele fiind caracterizate de confortul sporit şi de suprafeţe extinse. Textul Legii pentru încurajarea construirii de locuinţe din 1927 va reglementa în cadrul unui întreg capitol chestiunea coproprietăţii din imobilele colective, încurajând evoluţia unui program destul de puţin dezvoltat mai înainte şi legiferând proprietatea pe nivel şi pe apartament, precum şi realizarea de imobile de apartamente în coproprietate 1. Noutatea tehnică şi juridică oferită de tipul de imobil menţionat, pledoaria publicistică pentru construirea în înălţime făcută de urbaniști, printre care inginerul Cincinat Sfinţescu, precum şi mediatizarea prin articole şi fotografii a clădirilor înalte şi a vieţii din zgârie-norii din New York, au familiarizat citadinii cu terminologia şi idee necesităţii acestor tipuri de construcţii şi a determinat juriştii să scrie studii "ca să se convingă între ei despre dreptul de proprietate în imobile cu mai multe apartamente" . 2

Apariția imobilelor moderne, cubiste, construite în stilul "internațional" a determinat în epocă numeroase luări de atitudine, dintre care majoritatea erau critice şi nu se refereau la aspecte tehnice. În contextul în care investitorii, preponderent particulari sau bănci și societăți de investiții străine, vizau în primul rând eficiența și profitul acestor investiții, finanțând construcții care se puteau executa rapid și care să se vândă sau închirieze cu ușurință, aceste modele arhitecturale erau acuzate că doar copiază, importă forme și nu respectă specificul național și tradiția constructivă românească 3 . I.Pascu (1935) considera "casa-oraș a cubismului și a apartemantelor standardizate" ca fiind casa concepției capitaliste prin excelență, iar proprietatea de apartament, "expresia locuinței comunizate și a proprietății colective, care precede comunismul sau chiar îl satisface pe deplin, reducând dreptul integral de proprietate, la mai nimic". 4

Urbaniştii români interbelici, precum T.A. Rădulescu, afirmau că "locuinţa normală într-un oraş mare este locuinţa colectivă în case cu apartamente", chiar dacă "la noi însă, se cere locuinţa familială chiar şi în părţile relativ centrale ale oraşului." 5 C.Sfinţescu identifica doi factori responsabili de această situaţie: faptul că industria şi comerţul erau la începutul lor în România, fapt care impunea necesitatea proprietăţilor urbane "autarhice", cu curţi mari pentru a adăposti tot ceea ce ajută la la buna derulare a vieţii familiale, în care să se găsească mai toate cele necesare gospodăriei şi în care să trăiască şi crească câteva generaţii, precum şi individualismul rasei care nu se împacă prea mult cu curţile comune sau chiar cu apartamente pe scări sau coridoare comune. 6

Prin deschiderea Bulevardului Ion I.C.Brătianu în 1928 se consacră arhitectura modernă a block-hous-urilor şi se introduce în limba română un substantiv cu un nou înţeles: blocuri, sg. bloc 7. În perioada interbelică, au fost construite numeroase imobile de raport, cu înălțimi și număr de apartamente foarte variate. Contextul în care s-a impus modelul locuirii colective și arhitectura modernă în România, mai ales prin producția de locuințe din Capitală, este faptul că Bucureștiul a reprezentat un caz particular la nivel european, datorită condițiilor economice favorabile. Astfel, după criza financiară, în contextul variantelor limitate a investiţiilor și de teama devalorizării, numeroşi bancheri sau antreprenori din întreaga țară au investit "în piatră", construind numeroase imobile, mai ales în București 8 , dar și numeroase imobile de medie sau mică înălțime în majoritatea cartierelor din zona centrală a Bucureștiului, izolate sau în mici ansambluri sub forma parcelărilor.

Analiza opţiunilor de locuire în anii 30 confirmă că apartamentele din noile imobile multietajate sunt ocupate, așa cum semnala Rădulescu T.A. (1933), mai ales de "străinii, orăşenii de baştină (care de altfel provin în bună parte din populaţia care se trage din amestecuri de origine străină, greci, armeni, evrei) şi avocaţi, medici, ingineri, profesori etc. care cunosc viaţa de apartamente prin şederi în străinătate", iar ceilalţi, "orăşenii proaspeţi care provin din pătura rurală în prima sau a doua generaţie, nu se deprind uşor cu viaţa în apartamente şi preferă locuinţa individuală" 9. Categoriile sociale cărora le aparțineau ocupanții imobilelor construite în perioada 1930-1940 în București și marile orașe se definește prin următoarele trăsături specifice principale: acceptă și apreciază modul de locuire propus de arhitect, deși curentul arhitecturii moderne reprezenta o poziție de avangardă față de imaginea tradițională a locuinței vremii, și își permite să plătească (prin cumpărare sau închiriere) prețul acestor locuințe, care nu era modic. Dar, în majoritatea cazurilor, în imobilele de nivel obișnuit al investiției și unde tipologia apartamentelor se încadra, în normele și cutumele de locuire specifice arhitecturii moderne de calitate, ocupanții lor făceau parte din pătura mijlocie a populației urbane. 10

Arhitectura clădirilor de locuit, indiferent dacă acestea sunt organizate pe orizontală sau verticală, va respecta arhitectura societății, structurile și regulile sale. De asemenea, s-a produs o răsturnare a mentalităților, a gusturilor și a modurilor de considerare a locuinței, a intervenit igiena și confortul datorat echipării cu instalații sanitare, cu încălzire centrală, a ascensorului, iar spiritul de economie și-a spus și el cuvântul, impunând suprimarea a tot ce părea inutil sau care nu mai corespundea cerințelor. La fel ca și în celelalte state europene, interiorul unui apartament este rațional structurat, cuprinzând în mod obligatoriu un spațiu public de reprezentare (sufrageria, salonul sau biroul de studiu), un spațiu privat pentru intimitatea familiei (dormitoarele) și spații de respingere (băile, bucătăria, spațiile de depozitare) 11 . Accesul dinspre stradă către apartamente și spațiile lor funcționale este frecvent separat, existând o intrare și o scară de acees principală, destinată proprietarilor, precum și o intrare secundară și o scară îngustă în spirală, destinată servitorilor. În noile blocuri cu apartamente, deși apartamentele sunt spațioase, dimensiunile sunt mai restrânse față de vechile case boierești sau burgheze. "Înălțimea de 3-3,50 m a camerelor, e considerată azi chiar de cei pretențioși, ca suficientă. Arhitectura interioarelor moderne consideră lipsite de sens ușile monumentale cu două canaturi, înalte de câte 3 m, cu care erau prevăzute deopotrivă și locuințele luxoase și cele mijlocii. S-a renunțat chiar și la anumite piese, în măsura în care rolul lor a fost atribuit altora sau a fost șters cu totul: salonul, atât de indispensabil părinților noștri, acea cameră a misterelor care se deschidea numai de 2-3 ori pe an, a fost înlocuit cu modernul "hall", care cumulează și atribuțiile altei piese dispărute: antreul" 12. În numeroase cazuri, imobilele dispun de grădini minimale, situate spre intrarea principală, asigurând astfel un spațiu verde "suficient pentru a menaja obișnințele de locuire ale celor care, venind din clădiri cu curți vaste, se mutau prima dată într-o locuință colectivă, chiar având numai 2-3 apartamente" . 13


Teritoriile "blocuirii" – de la cvartale la mari ansambluri rezidențiale ("cartiere dormitor")

La instaurarea Noului Regim de după război, blocurile au fost considerate un rău al epocii anterioare! Astfel, în Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2447/1952 prin care a fost reglementată construcţia şi reconstrucţia oraşelor, se menționa că "oraşele şi aşezările de pe cuprinsul ţării noastre au moştenit o situaţie grea de la regimul de exploatare burghezo-moşieresc...dezvoltându-se anarhic după interesele înguste ale burgheziei şi moşierimii exploatatoare...[care] dispreţuind valoroasa tradiţie artistică a poporului nostru şi adoptând servil moda caselor cutii din Apusul capitalist, a propagat formalismul şi cosmopolitismul, manifestări străine de popor ale ideologiei burgheze". În cazul capitalei, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2448/1952 cu privire la planul general de reconstrucţie socialistă a oraşului Bucureşti, se evidenția faptul că "...în special în perioada dintre cele două războaie mondiale în Capitală s-au construit, în scop de speculă, blocuri care nu respectau înălţimile şi alinierile străzilor, cu o arhitectură cubistă şi formalistă, străină de arta poporului nostru, manifestare a cosmopolitismului burgheziei vândute intereselor imperialismului" . În acest context studiile propuse de arhitecți puneau în aplicare principiul descreşterii înălţimii oraşului de la centru spre periferie, prevăzând pentru zona centrală a oraşului un regim de p+7/8 etaje, iar în afara acesteia p+3/4. Ulterior, s-a ajuns la concluzia că această concepţie – a unui oraş piramidal, cu centrul înalt şi cu descreşterea înălţimii spre periferie, distincte ca tratare – nu era corespunzătoare "spiritului nou în care trebuie să fie gândit şi realizat oraşul socialist şi în special capitala ţării" 14. Punerea în practică a prevederilor acestei hotărâri va aduce schimbări radicale în politica de dezvoltare urbană, printre care impunerea dezvoltării pe verticală a oraşului, prin construirea de blocuri din ce în ce mai înalte.

Apartamentele din blocuri în întreaga perioadă postbelică, încă de primele cvartale realizate în anii 1950, sunt cadrul suport al promoţiei sociale prin acces la o locuinţă decentă. Modelul arhitectural al primelor cvartale au fost materializarea intenţiei de promovare, prin densitatea locuirii şi monumentalitatea imobilelor, a caracterului urban pronunţat. Realizate între anii 1952-1956, aceste imobile colective cu puțin eetaje, copiază modelul sovietic al cvartalelor, locuinţele fiind grupate în unităţi de locuit, masive, cu două sau mai multe niveluri, grupate în jurul unor curți interioare rectangulare închizând spaţii publice organizate în principal ca parcuri, spaţii de joacă şi socializare. Blocurile au holuri interioare largi şi scări impozante, dar locuinţele au suprafeţe utile nu foarte mari, nu au balcoane, aveau sobe racordate la sisteme de gaze, iar bucătăriile şi băile au suprafeţe restrânse. Din motive mai mult financiare, decât ideologice, acest model de construcție a fost rapid abandonat.

Din fondurile publice destinate construirii de locuinţe, în perioada 1950-1989 se vor construi doar apartamente în blocuri, conform unor norme tehnice, suprafețe și tipuri de confort ce vor evolua permanent. Acest tip de locuinţă reprezintă pentru noii locuitori urbani sau pentru citadinii originari din zonele periferice, în contextul epocii, forma de locuire cea mai confortabilă. Apartamentul devine un ideal de locuire, iar obţinerea repartiţiei pentru o astfel de locuinţă un ţel pentru cea mai mare parte a populaţiei urbane ce locuia în condiţii precare. Blocurile vor fi măsura social-urbanistică de control şi omogenizare a structurilor profesionale ale populaţiei urbane a României, constrângerile sistemelor publice de producție și repartiție de locuințe confundându-se cu singurele opțiuni posibile.

Organizând pe de o parte o penurie de locuinţe, oferind pe de altă parte apartamente prin sistemul centralizat al repartiţiilor, acestea vor fi două momente ale politici a locuinţelor" 15. Asigurând supravegherea modului în care aceste noi comunităţi de "blocuire" se constituiau, prin controlul mobilităţii populaţiei şi prin dirijarea repartiţiilor de locuinţe, statul avea control asupra societăţii în ansamblu. Întrucât rezolvarea cererilor de locuinţe era o prioritatea, cadrul necesar schimburilor de locuinţe în blocuri, fără a fi restrictiv, nu era încurajator şi nu îi favoriza pe cei care primiseră deja o repartiție de apartament la bloc. Acest context a impus celor care au primit prin repartiţie apartamente cu suprafeţe mici, cu număr redus de camere sau situate în diferite zone ale oraşului, până în anii '70 să nu le poată schimba cu uşurinţă pentru altele mai mari sau mai interesant poziţionate fără ajutorul statului sau întreprinderii-proprietare. Chiar înregistrând o slabă mobilitate ca urmare a schimburilor de apartamente, teritoriile imobilelor cu locuinţe colective devin pe termen scurt spaţii de stabilitate şi etapă finală a unor cicluri rezidenţiale. Pentru o lungă perioadă, pentru cei mai mulți dintre citadini, în nici un alt loc nu se putea locui mai bine !...

La începutul anilor 60, chiar dacă au fost realizate numeroase apartamente în blocuri, criza locuințelor rămânea încă nesoluționată. Astfel, în scopul reducerii costurilor de execuţie şi creşterii randamentului producţiei de locuinţe, abandonarea modelului de imobile cu locuinţe având număr redus de etaje, precum şi reducerea înălțimii etajelor cu 10 cm, reducerea dimensiunilor scărilor şi coridoarelor, eliminarea subsolurilor nelocuite, reducerea suprafeței locuibile de la 40 m² la 32 mp şi creşterea densităţii în ansamblurile de locuit. Noile blocuri construite devin austere în exterior, spaţiile considerate inutile din interior (debarale, logii etc.) fiind reduse la maximum.

Proiectele marilor ansambluri de locuințe colective edificate la periferia orașelor vor deveni spațiu de viață, din constrângere sau opțiune coordonată, pentru noii citadini și pentru cei care locuiseră anterior în co-locațiuni puțin confortabile organizate în vechile case naționalizate și compartimentate, și care reușeau să obțină o repartiție pentru un apartament. Astfel, au fost construite începând din anii '60, mii de locuințe în marile ansambluri rezidenţiale (« cartiere dormitor »), realizate în majoritate pe terenuri libere situate în zonele periferice ale orașelor, de regulă în vecinătatea unei platforme industriale, sau prin demolarea cartierelor periferice slab echipate edilitrar. Majoritatea lor vor fi finalizate în a doua jumătate a anilor 1970. Acest model de dezvoltare urbană la începutul anilor '60 a devenit regula către sfârşitul aceluaiaşi deceniu. Reglementările privind sistematizarea urbană şi proiectarea şi construcţiilor de locuinţe realizate din fondurile statului sau cu ajutorul statului, impun tipologii de construcţii, suprafeţe obligatorii pentru locuinţe, dotare standard şi preţuri plafon, precum şi categorii distincte de confort.

Promovarea modelului urbanistic al ansamblului rezidenţial, ca măsură de eficientizare a costurilor şi producţiei, a condus la realizarea unui număr foarte mare de locuinţe situate în imobile colective, prin promovarea tipizatelor, a standardizării, a panourilor prefabricate şi a mecanizării lucrărilor de execuţie, asigurându-se însă apropierea de locurilor de muncă pe platformele industriale şi vecinătatea unor elemente naturale existente 16 . Extinderea producției de locuințe prefabricate a determinat lipsa de diversitate şi a noilor construcții şi implicit monotonia apartamentelor, a blocurilor şi a cartierelor astfel realizate 17. Rapiditatea cu care au fost construit, limitarea în cadrul costurilor totale de construcție a cheltuielilor referitoare la detaliile arhitecturale în favoarea eficienței economice, standardizarea producției de locuințe, uniformizarea manierei de amenajare și echipare a spațiilor publice, ștergerea vechilor trame stradale și repere spațiale și identitare, au contribuit la relativa uniformizare a marilor ansambluri rezidențiale și la o dificilă reconstrucție identitară a acestor teritorii.

Deceniile următoare au fost marcate de grija permanentă diminuarea costurilor de construcţie, cu impact evident asupra calității locuințelor, blocurilor și spațiilor publice, prin: reducerea suprafeţei locuibile în limitele normelor sanitare, reducerea spaţiilor auxiliare, reducerea înălţimii camerelor ; reducerea finisajelor şi a realizarea de suprafeţe simple fără decoraţiuni atât la interior cât şi la exterior ; reducerea cheltuielilor legate de organizarea şantierelor (realizarea de blocuri-bară, cu multiple scări, dispuse paralel, construite economic prin instalarea unei singure macarale pe șine în interiorul șantierului) şi multiplicarea aceloraşi proiecte de construcţie ; alegerea amplasamentelor care nu necesită mari lucrări de echipare edilitară 18 . În egală măsură, diversitatea și calitatea spațiilor publice - mai ales a parcurilor și zonelor de servicii și socializare – se diminuează.

Toate aceste aspecte tehnice concrete, în contextul uniformizării opțiunilor de locuire la bloc și multiplicării discursurilor referitoare la constrângerile și aspectele negative ale locuirii colective (fără a avea neapărat și elemente de comparație), au contribuit la o generalizată imaginea negativă a blocurilor realizate în această perioadă, deși.....


Realitatea prezentă : fuga dinspre "blocurile gri" spre blocurile noi....

În 1990 toată lumea vroia să ajungă să locuiască la casă, dar cei mai mulți tot în blocuri au ajuns... În contextul abrogării întregului cadru normativ și tehnic privind planificarea urbană, respectiv a reducerii resurselor financiare și a rolului statului în construcția de locuințe, opțiunile și constrângerile pentru viața la bolc persistă, dar au alte forme și semnificații. Locuirea urban a fost modelată de noile logici politice, economice și sociale, în care principalul element care a conturat noi opțiuni pentru locuirea la bloc (și nu numai) a fost privatrizarea pieței construcțiilor și restrângerea rolului factorului politic în stabilirea opțiunilor constructive în favoarea pieței libere. Locuirea urbană și-a schimbat paradigma și a depășit limitele fixate în 1974 ale spațiului construit al orașelor României. Expansiunea urbană necontrolată din primul deceniu a fost dominat de investiții private, izolate, în locuințe pavilionare de dimensiuni și arhitecturi diferite, în care poziția favorabilă (lângă pădure, râu sau la, în sate cu "nume" valorizante social etc.) a contat mai mult decât oportunitățile legate de accesibilitate transport sau acces la infrastructura edilitară. Un nou cadru legal s-a dezvoltat treptat, firav și cu multe elemente de concordanță: 1991 – legea autorizării construcțiilor; 1996 – legea locuinței; 2001 – legea amenajării teritoriului și urbanismului etc.

Blocul va supraviețui în acest nou context, cu atât mai mult cu cât, noua ordine economică a demonstrat că pentru cei mai mulți constructori și solicitanți de locuințe (proprietate – investiții private; chiriași – locuințe publice) apartamentul la bloc era soluția eficientă. Noile blocuri, constuite inițial izolate și apoi în ansambluri rezidențiale de dimensiuni mai mici sau mai mari, vor fi realizate la început prin inserții urbane de tip plombă, iar apoi – pe măsura reducerii numărului de loturi disponibile în interiorul orașului și a creșterii prețurilor acestora – în exterior, pe terenuri accesibile, dar deseori slab echipate edilitar, respectiv pe terenurile fostelor uzine demolate, situate în poziții interesante în cadrul orașului.

Blocurile noi vor cumula opțiunile și constrângerile noilor citadini, iar în contextul concurenței pieței imobiliare și a evaluărilor individuale a capacităților de plată și nevoilor de locuire vor fi destinații accesibile și satisfăcătoare pentru majoritatea tinerilor la început de carieră rezidențială. Astfel, blocul cel rău famat și criticat la sfârșitul perioadei de control al pieții și vieții de dinainte de 1990, se dovedește un spațiu de locuire acceptat și căutat, fără a fi pe deplin idealizat. Blocul cel nou este promovat de către dezvoltatori, de cele mai multe ori, ca un model de locuire adaptat vremurilor noastre, încărcat de semnificații: ideal, lux, panoramic, gardens, residence, la 5 minute de..., toate serviciile la îndemână, ... Contextul favorabil al dezvoltării economice încurajează tot mai muți tineri să devină proprietari (prin credit ipotecar sau credit direct la dezvoltator), fapt care permite dezvoltarea exponențială a sectorului construcțiilor de locuințe (blocuri mai ales, în marile orașe), dar nu și îmbunătățirea prograsivă a calității acestora (interior și spații publice învecinate). În parale, blocul construit prin programe guvernamentale, în contextul limitărilor bugetare (standarde de cost) și a reducerii investițiilor pentru inovare arhitecturală, devine treptat auster și nu se diferențiază față de modelele din trecut.

Dezbaterile despre (b)locuire, uneori orientate de constructori, agenți sau dezvoltatori, demonstrează că blocul - prin calitate, preț, simpla gestiune și facilitățile oferite de către vecinătate, râmâne cea mai bună opțiune de locuire, în contextul constrângerilor prezente generate de raporturile venituri/prețuri, de absența politicilor de locuire, de pretențiile limitate în materie de locuire ale populație. În tot acest timp, blocurile vechi (evaluate acum ca fiind "de dinainte de cutremur" sau "realizate după cutremur"), continuă să fie tranzacționate și căutate, poziția și vârsta lor jucând un rol important în cadrul evaluărilor opțiunilor și constrângerilor de pe piața liberă și concurențială a locuintelor.

Criticat, dar locuit, blocul rămâne soluția accesibilă și necesară pentru o locuire decentă, pentru cei mai muți dintre citatdini, acum, așa cum a fost și în trecut. Liviu Rebreanu, sintetizează un adevăr care deși spus în urmă cu aproape un secol, mai este valabil și astăzi: "stau şi eu, fireşte, ca toată lumea, într-un block-house, pe bulevardul Elisabeta no.97, la etajul IV, în faţa clădirii noi a Facultăţii de drept. Suntem vreo patruzeci de chiriaşi, izolat fiecare în apartamentul său de beton. Singur liftul ne adună uneori în rate mici şi numai când urcăm. Block-housurile nu apropie pe oameni, ci mai curând îi înstrăinează, în ciuda tuturor conforturilor materiale" .


1 Legea pentru încurajarea construirii de locuinţe, 1927, cap.VII- Despre proprietatea pe etaje sau pe apartamente

2 Velescu O., 1997, Bucureştii anilor '20. Contribuţii la istoria structurilor citadine. Înnoiri şi mutaţii în mentalul şi comportamentul urban după primul război mondial , Bucureşti.M.I.M., XII, p. 161

3 Gheorghiu P., 2010, Un specific de locuire bucureștean. Locuința modernă de mică și medie înălține din perioada 1930-1940, Editura Universitară Ion Mincu, p.43

4Pascu I., 1935, Dreptul urbanistic și sistematizarea Bucureștilor, Edit.Revistei Parlamentul Românesc, București, p.25

5Rădulescu T.A., 1933, Terenul şi locuinţa la oraşe, Urbanismul, 1933, p. 266

6Sfinţescu C., 1919, Studiu asupra planului general de sitematizare al Capitalei, în A.Pippidi, « Bucureşti, istorie şi urbanism », p. 115-116

7Velescu O., 1997, op.cit, p. 162

8Gheorghiu P., 2010, op.cit., p.41

9 Rădulescu T.A., 1933, Terenul şi locuinţa la oraşe, Urbanismul, 1933, p. 266

10 Gheorghiu P., 2010, op.cit., p.89

11 Aries Ph., Duby G., 1997, Istoria vieții private, Edit.Meridiane, vol. 8, p.10-11

12Sachelarie I., Vijoli V., Moroianu M, 1935, Locuința urbană. Directive în concepție și realizare, (prefață C.Sfintescu), Tiparul Academic, p.18-19

13 Gheorghiu P., 2010, op.cit., p.113

14 Sistematizarea şi reconstrucţia Căii Griviţei - Bucureşti, Arhitectura , 2/1961, p.

15 Mihăilescu V., Nicolau V., Gheorghiu M., 1995, Le bloc 311. Résidence et sociabilité dans un immeuble d'appartements à Bucarest, Révue d'Ethnologie française, 3, p. 494-5

16 Gherghel R., 1971, Structura şi organizarea zonelor rezidenţiale, rev. Arhitectura, 1, p. 29-35

17 Hudiţă H., 1966, Construcţia şi reconstrucţia oraşelor şi noile ansambluri de locuit, rev. Arhitectura, 1, p. 22

18 J.Boutrais, J.P.Charvet, 1967, op.cit., p. 327

Mai mult Mai puțin

Ștefan Ghenciulescu

Non-public. Urban space in Bucharest after 1989

The original version of this text was also published in a catalogue for the Romanian pavilion at the Biennale, the 2006 "Remix" project. It has been reworked and updated but, and this is quite sad, it keeps some value and maybe deserves to be re-published in this new context mainly because, in 12 years, the situation has changed so little. In the former East, "transition" now seems to become eternal, if not, as we have seen over the past few years, to even go into reverse. (SG)

The totalitarian regimes make the public space of towns the domain of their absolute power. Thus, it is tightly surveilled and turned into a space for propaganda and authority expression, for slogans, parades and monumental operations. With Communist regimes, this sort of domination was even greater and more comprehensive. Private initiative was banned, since the state was the only planner, investor, and builder. Therefore, a lot of social relations implying any relative freedom took refuge in the private space almost exclusively. Your home became the place where you could escape surveillance (in theory), talk more freely and listen to Radio Free Europe or throw parties for your friends, as there were not really any places to go out. It was only inside that you could alter and give a personal touch to the standard dwelling unit.

In 1980s Romania no thaw took place. Quite the contrary, the regime had grown even more repressive, and was pursuing a vast program of town destruction and of the building of megalomaniac ensembles.

Therefore, the changes in urban space following 1989 seem all the more brutal as compared to the rest of Eastern Europe. The unexpected disappearance of the totalitarian control on the one hand led to freezing state operations (slowly resumed and in a different context) and on the other hand to the boom of private initiatives. The former arbitrariness of a centralized authority was replaced by a frenzy of private activities, steady efforts to appropriate individual spaces, and a development beyond any control.

Bucharest is a perfect case study, as both the operations of the regime and the changes after 1989 were more complex and more intense than in the rest of the country. But the phenomena described here are relevant for the changes of the whole territory –and, by their almost diagrammatic opposition to the immediate past, to the former Eastern Block as a whole.

How can we model the community's relation with the urban space in post-communist countries, as expressed by the Romanian situation? My thesis is that this boom of urban vitality has been associated with a continuity - actually a reinforcement - in the mentality of closing-up, lack of involvement, and escape in the private space. After almost 30 years of development, the articulation and negotiation between public and private are becoming weaker rather than stronger.

A collection of individual places are floating on a neglected ground. This ground – the public space of the city is used, consumed intensely and, in rapidly changing ways, bits of it are continuously snatched. Thus, islands of order, neatness or even luxury are contiguous to wastelands. There still are rules, but which are all the time bypassed or ignored. The public domain has become a battleground of interests and signs and doesn't seem to form a coherent system anymore. I think we can therefore speak about the territory of the city as an archipelago of private spaces.

In order to explain and to argue this, I have chosen five case studies. These five examples are very different – categories of free space or buildings, but also types of actions and particular and significant operations. Together they indicate the ways in which the inhabitants relate to the space they live in.


1. The Mall: A Surrogate for Urban Space

Unsurprisingly, malls are extremely popular in Bucharest, like everywhere in the East. Ironically, the first ones that showed up were not new buildings, but they occupied the former so-called "hunger circuses". This was the black humorous name for the unfinished domed buildings from Ceausescu's regime meant to house some gigantic urban canteens. In the last ten years, they have been turned into temples to consumption, whose popularity increased even the price of the apartments in their neighbouring areas. What is quite typical for Bucharest and other important cities in Romania, is that these are not the outskirts we're talking about, but implants close to the central area of the city. The inhabitants leave the shabby streets and rush to these closed, protected, clean, and predictable spaces; they are indeed territories extracted from the urban space, which enjoy their own, controlled life. Certainly, the phenomenon is not that original but here it directly challenges from inside the town space it cannibalizes.


2. City Commercials

Bucharest is the paradise of urban advertising. Giant ads have conquered entire façades. The semi-transparent fabrics normally applied to cover construction sites are used for normal, functioning buildings, gloriously surpassing – yet, in a very odd manner – the contemporary fashionable visions of media-façades. There are some objective causes: there is corruption in the administration allowing this and poverty pushes the dwellers of such buildings to be paid for accepting to live behind such screens. Besides all that, the phenomenon points to the fact that architecture is no longer important as an expression of an interior or public place. Its disappearance behind a juxtaposition of autonomous messages illustrates its deterioration into a simple support, a backdrop of competing individual signs. The city form as manifestation of an unique power is now obsolete in Bucharest; yet the subtle game between the public and private, which once pointed to the major role of the façade, seems to be canceled.


3. Retrieval of the Totalitarian Operation

The Palace and its axis were devised as a unitary operation with a clear goal to replace the old town. Ironically, after the fall of the regime, dictator Ceausescu's gigantic palace has been embraced by most of the population, as well as foreign visitors. It is not a question of nostalgia but some hearty appreciation of grandeur, wealth, and symmetry. Now both Houses of Parliament work there – a decision agreed upon by all political parties and which helps keeping it as an unassailable fortress; an island hard to attain, a place widely admired and in the same time isolated. It is a face of sealed up monumentality, an unreachable center. In fact, this is a centrality that exhibits itself aggressively and in the same time folds up behind the barriers. An abyss and a mountain in the hearth of the city – an unreachable public place.


4. The Cathedral of the People

Like everywhere in Eastern Europe, religious practice - and buildings – thrive. Churches are built at a staggering speed and density, some on a grand scale. But all are overshadowed by the Cathedral of the People, now still under construction. A long-forgotten project from the 20s was been put back in discussion by a Church hierarchy quite compromised by its collaboration with the former regime. The powerful influence of the Church made all governments regardless of their political orientation, support the project. It has been never included in the Master Plan and sounds like an imposition from the authorities of a program showing a dangerous continuity with the former regime in the megalomaniac scale - and the way of getting it done. A succession of sites have been chosen by the Orthodox hierarchy and the state complied with them all, just to be given up yet they have all but one been given up. The final site for the cathedral is significantly close to the Palace, thereby starting a competition between two mammoths. The whole process is an example of arbitrary imposition from democratically elected authorities showing their awkward relation with the past and their effort to re-structure the public space without community participation. The ease with which rule are not respected shows how unimportant this rules really are: the public space is not one of articulation between the different interests and identities, but one in which you can impose a new identity no matter the context.


5. Dwelling Space

House building and the conversion of the old ones have boomed after 1990 and only slowed down as a consequence of the crisis. The choice of one-family house comes as no surprise, as a clear counter-model to imposed collectivism. The new developments, if gated communities or nearly spontaneous neighbourhoods, develop like fragments of suburbs, scattered around the former countryside, without any connection between themselves or the existing context; bits and parts of city, floating along commercial development and the remains of villages, fields and forests. Sometimes luxury villas and savage garbage deposits coexist on the same street.

The new houses, located either in these suburbs or in the center, get huge walled fences. But the strict limitation of individual territories, an intense isolation from the overall space that also rules the transformation of existing objects: former transparent fences are replaced by walls or covered with opaque sheets, the balconies of apartment buildings are now individually glazed, in a euphoria of closing and separation. Actually, this refuge within the private space deepens the one during dictatorship.

These changes can be best read, when looking at the former socialist neighborhoods, especially at the great ensembles built outside the city center. These were districts created in the 60s in a very pure functionalist spirit: apartment buildings as bars and high risers floating in a sea of green. 16 years after the fall of the regime, the blocks themselves turn, like everywhere else in the city, from regular dispositions of standard units to a kind of stacks of individual homes, by the wild changes brought by the inhabitants.

The territorial evolutions in these neighborhoods are maybe the most interesting ones. The once homogenous space has turned into a patchwork. In the fist years after the fall of Communism, transitional commercial booths spread up, spontaneously lined to the street. Most of them, illegally built, have now been demolished by the authorities, only to be replaced by stronger constructions: either new villas built on private plots legally reclaimed by their original owners, or commercial and even new apartment buildings, usually without any relation to the existing structures. Lighter interventions take the form of gardens in front or behind the buildings, groups of parking lots, wild trash disposals, and even a small vegetable garden. Privatized places are neighbored by entirely neglected ones all floating in a nobody's space. On the one hand, one is fascinated by the very energetic – and totally unplanned – rediscovery of urban life and some of its archetypes, as well as by the way differentiation is spontaneously created within a given uniform structure. But all these tendencies seem only incongruent parts, which do not coagulate into a system of relations between the public and private yet.


What next?

A conglomerate of private, closed-in, self-contained places has substituted the frozen public domain under Communism. They are cut-off by the steady "efforts" of both authorities and individuals. The free revival of some space and urban practice archetypes does not structure community places. Public space is used and consumed functionally, yet it holds no identity resulting from the implication of the community. The major question is as to what extent such phenomena could be specific and inevitable for this wild transition period towards a normal society or represent a new type of attitude to public space.

Looking at the problem in a positive way, it seems obvious that, regarding society in its entirety, we have to cross a period of transition, followed by the reinstatement of more natural relations. Clearly, the mechanisms that were so thoroughly destroyed take time to be restored. And then, there are small signs of a slow and fragmented recovery of public space: new pedestrian areas, buildings that start to open up towards the city... The fact that people really use these spaces and react positively to changes should encourage architects and planners to push changes forward instead of just wait for commissions. Small artistic interventions, happenings become means of activating, even temporarily, the re-creation a public realm. Pilot projects, well thought and communicated, could serve as good practice examples. Involving the inhabitants of a city or area is an essential feature of any such projects: public space recovery is probably meaningless outside of community building.

This would be the optimistic perspective, one that, as architects, we are somehow obliged to assume. However, we cannot tell whether the withdrawal and disarticulation between the public and the private are just temporary phenomena or not signs of a new paradigm of the urban life.

Maybe we should look at a more global picture. I dare say that, paradoxically, things happening in Eastern Europe can be indicative for more general developments. Obviously, our economic backwardness determines a much slower pace of fundamental changes in urban society, as compared to the West. However, in the latter case the evolutions take place gradually and are subject to balance mechanisms of societies. So, they might be less visible, even if profound. In the East, the brutal transition from one regime to another allows for the study of the phenomenon in its nakedness. One can wonder if the things described above are really completely particular to Bucharest. Can't we see even in the West how the public space has become more and more private everywhere? Does the city – like Rem Koolhaas triumphantly affirms and a lot of people mourn - tend to transform more and more into a collection of self-contained objects connected through an ever-sophisticated network? To what extent are the traditional values of urban life still connected to the physical space of the town? In such a perspective, how relevant remain architecture, public space planning and design? But this certainly is a question that clearly surpasses the frame of such a text.

Read more Less

Non-public. Spațiul public în București, după 1989

Versiunea originală a acestui text a fost publicată (și) în catalogul proiectului "Remix", care a reprezentat România în cadrul Bienalei de Arhitectură din 2006. Textul a fost revizuit și actualizat, însă - iar acest fapt nu e deloc îmbucurător - își păstrează în continuare relevanța și poate că merită chiar să fie republicat în acest nou context, în primul rând pentru că, în 12 ani, situația s-a schimbat atât de puțîn.În fostul "Est", "tranziția" pare să devină eternă, dacă nu chiar - după cum am observat în ultimii ani - săducă la regres. (SG)

Regimurile totalitare transformă spațiile publice ale orașelor în domeniul puterii lor absolute. Astfel, acesta e supravegheat îndeaproape și transformat într-un spațiu al propagandei și expresiei autorității, al sloganurilor, paradelor și operațiunilor monumentale.

În cadrul regimurilor comuniste, această dominație a fost chiar mai profundăși mai complexă(and cuprinzătoare). Inițiativa privată era interzisă, din moment ce statul era singurul agent de planificare, singurul investitor și singurul constructor. Motiv pentru care o mulțime de relații sociale care implicau orice doză de libertate, s-au refugiat / și-au găsit locul aproape exclusiv în spațiul privat.

Casa devenea locul unde puteai scăpa de supraveghere (teoretic), unde puteai vorbi mai liber și unde puteai chiar asculta Radio Europa Liberă, sau unde puteai organiza petreceri pentru prieteni, din moment ce nu existau realmente locuri unde puteai ieși în oraș. Doar în casă puteai altera și personaliza unitatea standard de locuit.

În România anilor '80, nu a avut loc nicio relaxare (a condițiilor de trăi). Ba chiar dimpotrivă, regimul devenise și mai represiv și pusese în aplicare un vast program de distrugere urbanăși de construire a unor ansambluri cu ambiții megalomane.

De aceea, transformările spațiului urban după 1989 par cu atât mai brutale comparativ cu restul țărilor din Europa de Est. Dispariția neașteptată a controlului totalitar a dus, pe de o parte la înghețarea operațiunilor de stat (reluate gradual și într-un alt context) iar pe de altă parte, la un boom a inițiativelor private. Arbitrarul anterior, al unei autorități centralizate, a fost înlocuit de o frenezie a activităților private, de eforturi susținute de apropriere a spațiilor individuale și de un proces de dezvoltare lipsită de control.

Bucureștiul e un studiu de caz perfect, întrucât atât operațiunile regimului cât și schimbările survenite după 1989 au fost mai complexe și mai intense aici decât în restul țării. Însăfenomenele descrise aici sunt relevante pentru întreagațarăși - prin opoziție față de trecutul imediat - sunt relevante chiar pentru întregul Bloc de Est.

Cum putem modela relația comunității cu spațiul urban în țările post-comuniste, așa cum se regăsește tema expusă în situația României? Teza mea e că acest boom de vitalitate urbană a fost asociat cu o continuitate - ba chiar o consolidare - a unei mentalități a "închiderii", a lipsei de implicare și a evadării în spațiul privat. După aproape 30 de ani de dezvoltare, articularea și negocierea dintre spațiul public și spațiul privat devin tot mai slabe mai degrabădecât mai puternice.

O colecție de spații individuale plutesc pe un suport neglijat. Acest suport - spațiul public al orașului, e folosit, consumat intens și, prin modalități care se schimbă rapid, părți din el sunt constant confiscate. Astfel, insule de ordine, curățenie și chiar lux uneori, se află în vecinătatea unor locuri complet neîngrijite (wastelands). Există în continuare reguli, însă ele sunt constant ocolite sau ignorate. Domeniul public a devenit un câmp de bătălie al diferitelor interese și însemne și nu mai pare să formeze un sistem coerent. Cred, prin urmare, că putem vorbi despre teritoriul orașului ca despre un arhipelag de spații private.

Pentru a explica și susține această idee, am ales cinci studii de caz. Aceste cinci exemple sunt foarte diferite - ele includ atât spațîi libere sau clădiri, cât și tipuri de acțiuni precum și operațiuni specifice și semnificative. Împreună, ele indică felurile în care locuitorii relaționează cu spațiul în care locuiesc.


1. Mall-ul: un Surogat pentru Spații Urbane

În mod nesurprinzător, mall-urile sunt extrem de populare în București, la fel că peste tot în Est. În mod ironic, primele care au apărut, nu au fost clădiri noi, ci au ocupat fostele așa-numite "circuri ale foamei". Aceste e numele încărcat de umor negru, dat clădirilor neterminate, în formăde dom / cupola din vremea regimului ceaușist, clădiri care urmau să găzduiască o serie de cantine urbane foarte mari.

În ultimii 10 ani, ele au fost transformate în temple ale consumului, a căror popularitate a dus chiar la creșterea prețurilor aprtamentelor din zonele din vecinătate. Tipic pentru București dar și pentru alte orașe importante din țară, e faptul că aceste clădiri nu se găsesc în suburbii, ci aproape de zona centrală a orașelor.

Locuitorii părăsesc străzile dărăpănate și se înghesuie în aceste spațîi închise, protejate, curate și previzibile; ele funcționează ca teritorii extrase din spațiul urban, ce au propria lor viață, controlată. În mod cert, fenomenul nu e foarte original, însă în cazul de față, ridică probleme din interiorul spațiului urban, pe care îl canibalizează.


2. Reclamele urbane

Bucureștiul e paradisul reclamelor urbane. Panouri gigantice au cucerit fațade întregi. Materialele semi-transparente folosite în mod normal pentru acoperirea clădirilor în construcție sunt folosite în cazul clădirilor normale și funcționale.

Există o serie de cauze obiective: corupția din administrație permite acest lucru iar nivelul scăzut de trăi îi împinge pe locatarii acestor clădiri să accepte remunerațîi în schimbul afișării acestor "ecrane". În afară de toate acestea, fenomenul indică faptul că arhitectura nu mai e importantă ca expresie a unui spațiu interior sau public.

Dispariția să în spatele unei juxtapuneri de mesaje autonome ilustrează deteriorarea să până la nivelul de simplu suport, de fundal pentru reclame care concurează între ele. Forma orașului cămanifestare a unei puteri unice nu mai e acum prezența în București; însă cu toate acestea jocul subtil dintre public și privat, care odată indică rolul important al fațadelor, pare să fi fost anulat.


3. Restabilirea Operațiunilor Totalitare

Palatul Parlamentului și axa sa au fost gândite că o operațiune unitară cu scopul clar de a înlocui orașul vechi. În mod ironic, după căderea regimului communist, palatul gigantesc al dictatorului Ceaușescu a fost adoptat de majoritatea populației, precum și de turiștii străini. Nu e vorba de nostalgie ci de o apreciere sinceră a grandorii, a bogăției și simetriei pe care clădirea le transmite.

Ambele camere ale parlamentului își desfășoară în mod current activitatea în incinta – o decizie cu care au fost de accord toate partidele, și care continuă să păstreze imaginea de fortăreațăinexorabilă a clădirii; o insulă greu de atins, un loc admirat de mulți dar care în același timp rămâne izolat.

O față a unei monumentalitati sigilate, un centru la care nu se poate ajunge. De fapt, aceastăe o centralitate care se expune pe sine în mod agresiv și care în același timp se retrage în spatele unor bariere. Un abis și un munte în inima orașului – un spațiu public fără acces.


4. Catedrala Neamului

La fel că peste tot în Europa de Est, și în România, practicile religioase, precum și clădirile cu funcție religioasă, înfloresc. Bisericile se construiesc într-un ritm accelerat, unele chiar la scarăgrandioasă. Însă toate sunt depășite de Catedrala Neamului, aflată în acest moment încă în construcție. Un proiect dat uitării, care datează din 1920, ea a fost pusă din nou în discuție de clerul compromis de relațiile sale cu fostul regim.

Influența puternică a Bisericii a făcut că toate guvernele, indiferent de orientarea lor politică, săsusțînă proiectului. Catedrala nu a fost niciodată inclusă în Master Plan și pare a fi un element impus de către autorități, parte a unui program care denotă o continuitate periculoasă a ambiț iilor megalomane ale fostului regim. O succesiune de situri au fost selectate de către clerul ortodox iar autoritățile au fost de acord cu toate. La toate mai puțin unul, s-a renunțat ulterior. Locația finală a catedralei e semnificativ de aproape de Palatul Parlamentului, prima clădire părând să între într-o oarecare competiție cu cea de-a doua. Întregul process e un exemplu de impunere arbitrară din partea unor autorități alese în mod democratic, denotând relația dubioasă pe care acestea o au cu trecutul, dar și efortul de restructurare a spațiului public fărăparticiparea comunității.

Lejeritatea cu care regulile nu sunt respectate arată cât de neimportante sunt de fapt aceste reguli: spațiul public nu este unul al articulării intereselor și identităților diferite, ci unul în care poți impune o nouă identitate, indiferent de context.


5. Spațiul de Locuit

Construcția de case noi și reconversia celor vechi au explodat după 1990, având o scădere de ritm doar în urmă crizei financiare. Alegerea unei case pentru o singură familie nu surprinde cu nimic, survenind că un contra-model clar al colectivizării impuse. Noile imobile, fie ele complexuri rezidențiale sau cartiere dezvoltate aproape spontan, se dezvoltă că fragmente ale suburbiilor, împrăștiate pe teritoriul fostelor sate învecinate, fără nicio legătură între ele sau cu contextul existent; bucățele ale orașului, ce plutesc pe lângă proiecte comerciale, rămășițe de sate, câmpuri și păduri. Uneori vile de lux și vărsători de gunoi coexistă pe aceeași stradă.

Noile case, localizate fie în aceste suburbia sau în centru, își instalează garduri înalte din pereți zidiți. Însă delimitarea strictă a teritoriilor individuale, izolarea intensă de spațiul de ansamblu, dicteazăși transformarea obiectelor existente: garduri care fuseseră transparente sunt înlocuite de garduri zidite sau din materiale opace, balcoanele blocurilor sunt acum acoperite individual de sticlă, într-o euforie a închiderii și separării spațiului. De fapt, aceste refugiu în spațiul privat adâncește același fenomen care a survenit în timpul dictaturii comuniste.

Aceste schimbări pot fi observate cel mai bine dacă ne uităm la fostele cartiere socialiste, în special la marile ansambluri construite în afara zonei de centru. Acestea sunt cartiere apărute în anii '60, dintr-un spirit pur funcțional: blocuri și blocuri-turn ce plutesc într-o mare de verdeață. La 16 ani de la căderea regimului, blocurile se transformă, la rândul lor – ca orice altceva din oraș– din dispozitive de unități standard, într-un soi de rânduri de case individuale suprapuse, datorită schimbărilor făcute de locuitori.

Evoluțiile teritoriale în aceste cartiere sunt, poate, cele mai interesante. Spațiul odată omogen, a devenit pestriț. În primii ani după căderea comunismului, au apărut chioșcurile, aliniate spontan de-a lungul străzilor. Majoritatea, construite ilegal, au fost între timp demolate de către autorități, doar pentru a fi înlocuite cu alte construcțîi mai rezistente: ori vile noi construite pe parcele de pământ retrocedate legal proprietarilor de drept, ori imobile comerciale sau chiar blocuri, de obicei fără nicio legătură cu structurile existente.

Intervențiile mai ușoare iau forma grădinilor din față sau spatele blocurilor, grupuri de parcări, ghene de gunoi neobișnuite sau chiar o micăgrădină cu legume. Spațiile privatizate sunt învecinate cu altele care sunt în întregime neglijate. Pe de altă parte, e fascinantăredescoperirea energicăși spontană a vieții urbane, alături de unele dintre arhetipurile sale, precum și diferențierea create spontan în cadrul structurilor uniforme. Însă toate aceste tendințe par doar fragmente incongruente, care nu reușesc încă să se coaguleze într-un sistem de relații între public și privat.


Ce urmează?

Un conglomerat de spații private, închise, a înlocuit spațiul public înghețat din timpul comunismului. Revirimentul liber al unui loc sau al unor arhetipuri de practică urbană nu structurează locurile comunităților. Spațiul public e folosit și consumat funcțional, însă nu are o identitate rezultată din implicarea comunitățîi. Marea întrebare e în ce măsură fenomenele enunțate sunt specific și inevitabile într-o perioadă de tranziție către o societate normală? Sau poate ele reprezintă de fapt un nou tip de atitudine vizavi de spațiul public.

Încercând să privim chestiunea dintr-o perspectivă optimistă, pare evident că, în ceea ce privește societatea ca întreg, trebuie să trecem printr-o perioadă de tranziție, urmată de o reinstaurare a unor relațîi mai naturale. În mod clar, mecanismele distruse din rădăcini au nevoie de timp pentru a se reface. Iar apoi, sunt semnele mici ale unei recuperări lente și fragmentate a spațiului public: noi zone pietonale, clădiri ce încep să se deschidă către oraș... Faptul că oamenii chiar folosesc aceste spații și reacționează pozitiv la schimbări, ar trebui să-i încurajeze pe arhitecți și pe agenții de planificare să avanseze schimbările în loc să aștepte că diferite comisii să facă acest lucru.

Mici intervenții artistice, "happening"-uri, devin modalități de a activa, chiar dacă temporar, re-crearea unui domeniu public. Proiecte pilot, bine gândite și communicate, pot servi drept exemple de bună practică. Implicarea locatarilor unui oraș sau ai unei zone e un element esențial al oricăror proiecte: recuperarea spațiului public e probabil irelevantă în afară construirii unei comunități.

Această ar fi perspectiva optimistă. Una pe care, în calitate de arhitecți, suntem cumva nevoiți săne-o asumăm. Însă nu putem spune dacă retragerea și dezarticularea dintre public și privat sunt doar fenomene temporare sau adevărate semen ale unei noi paradigme a vieții urbane.

Poate ar trebui să privim chestiunea la nivel de ansamblu global. Îndrăznesc să spun că, paradoxal, lucrurile care se întâmplă în Europa de Est pot indica fenomene mai generale. În mod evident, arieratul economic determină un ritm mai lent al schimbărilor fundamentale ale societățîi urbane, în comparație cu Vestul. Însă, în cazul acestuia, evoluțiile au loc gradual și subt subiecte ale mecanismelor de reglaj ale societății. Așadar, ar putea fi mai puțin vizibile, chiar dacă sunt profunde. În Est, tranziția brutală de la un regim la altul permite studiul fenomenului în formă să dezgolită.

Ne putem întreba dacă cele descrise mai sus sunt într-adevăr în totalitate specifice Bucureștiului. Nu putem oare observa cum chiar și în societatea vestică spațiul public a devenit din ce în ce mai privat? Tinde orașul oare, cum afirmă triumfător Rem Koolhaas și mulți deplâng, sădevină din ce în ce mai mult o colecție de obiecte autonome, conectate de o rețea din ce în ce mai sofisticată? În ce măsură mai sunt valorile tradiționale ale vieții urbane conectate la spațiul fizic al orașului? Într-o asemenea paradigmă, cât de relevante mai sunt arhitectura, planificarea spațiului public și design-ul? Însă această e o întrebare care cu siguranță depășește anvergura textului de față.

Mai mult Mai puțin

FRAMES CADRE

The following section displays a collection of moments that capture the way the everyday life of the city relates to its public spaces. It reflects upon two aspects: first, the relatively generous amount free space between buildings; and second, the informal adaptations and improvisations inhabitants create in the proximity of their homes as a way of appropriating a specific space.

Andrei Mărgulescu is an architect and a photographer. He was born and raised in Bucharest. This is a trip he took from his native town, to the North-Eastern part of the country, in Iasi. It's a photo story which lists moments and situations occurring in big cities and small towns altogether, which have been shaped by the same history of urbanism. For the author these are an opportunity to remember his own childhood memories and confront them with the present.

Următorul capitol prezintă o colecție de momente care surprind modul în care viața cotidiană a orașului se raportează la spațiile sale publice. Reflectează asupra a două aspecte: în primul rând, asupra spațiului relativ generos, liber, dintre clădiri; și în al doilea rând, asupra adaptărilor și improvizațiilor informale pe care locuitorii le creează în vecinătatea locuințelor lor ca o modalitate de a-și asuma un spațiu particular.

Andrei Mărgulescu este arhitect și fotograf. S-a născut și a crescut în București. Aceasta este o călătorie pe care a început-o în orașul său natal, în partea de nord-est a țării, în Iași. Este o poveste în imagini care enumeră momente și situații care se petrec în orașele mari și în orașele mici, care au fost modelate de aceeași istorie a urbanismului. Pentru autor, acestea sunt o ocazie de a-și reaccesa propriile amintiri din copilărie și de a le confrunta cu prezentul.

MEMORIES MEMORII

Șerban Țigănaș

Norbert Petrovici

Luchian Pantea

Dan Perjovschi

Toader Popescu

Claudiu Teohari

Răzvan Exarhu

Andreea Esca

Melania Medeleanu

INITIATIVES
INIȚIATIVE

While collective memories manage to define a territory for present generations, the essence of Mnemonics consists of an optimistic vision over the space between the apartment buildings in the cities of Romania, waiting for a contemporary push to the future.

Mnemonics invites the most active independent initiatives in Romania to present their contemporary take on the message since they have been developing many projects in the country engaging various communities.

De vreme ce amintirile comune reușesc să definească teritoriul generațiilor actuale, substanța proiectului Mnemonics constă într-o viziune optimistă asupra spațiului dintre blocurile orașelor din România, ce așteaptă un impuls contemporan pentru o schimbare pozitivă.

De-A Arhitectura


A strong association which became national by creating an alternative curriculum for schools, promoting civic engagement through architecture and urbanism education for children. Its major mission is to enrich the culture of the current society by helping children understand the complex processes which transform the places they live in. Since children shape their parents' views, this project aims at a high level of communication and participation.

"Playing architecture": or architecture for the small ones

Usually, we speak about architecture in terms related to an edifice, a building. We rarely notice that what makes a place pleasant, interesting, is the way buildings stand together and define the space in which our lives evolve. Most of the popularization means of architecture emphasize the building, its form, structure and decoration while analyzing its style and esthetic value, but rarely being preoccupied with its primordial designation, that of a human habitat, defined both by its interior and by its exterior.

Seven years ago, we wanted to answer to this challenge and to communicate the fact that architecture is much more than bricks and mortar. We considered that it was absolutely necessary that the education of children and teenagers be completed with instruments that would help them understand the complexity of the built environment where more than 90% of their lives takes place.

We have developed pedagogical instruments, in the form of school classes for various age groups, some of which are used during the school year, others that are shorter, which may be taught in any kind of school by a team consisting of an architect and the teaching staff (master / teacher). We focused on public schools from all over the country in order to reach to a diverse public, and we proposed to ensure the continuity of this undertaking, whose results will be seen over years. In order to fulfill these objectives, we built an organization which, besides the activities of content creation and teaching, also offers training activities for teachers and architects, counseling on accessing financing, as well as communication and public relations workshops. De-a arhitectura is now a non-governmental organization, established in 2013, which operates through projects.

Everything was originally a cultural project carried out by a small team (6 persons) aiming to create pedagogical instruments. The team grew in just a few years, and it quickly became a national network. The explanation could be the fact that there were already many architects thinking that a basic education in architecture and built environment was needed, in order to have more informed citizens in the future and, why not, better clients. Many architects who wished to contribute to this educational undertaking which was so necessary, were thus interested to become volunteers of the association because they were offered a framework that was easy to use, through partnerships with educational institutions and by clear programs, with didactic objectives and instruments validated by specialists in pedagogy.

Designing an optional course (featured in the official school curriculum), regardless how good it is, does not automatically mean it is actually used in the education system. On the contrary, there are school programs authorized for tens of optional courses, some of which are well made, but most of them are forgotten. In the absence of people who promote them and who can teach them, the teachers rarely dare to choose. The volunteer architects were thus well received in schools as resource persons, and the team architect + teacher became emblematic for De-a arhitectura. Without involving the resource persons, the new subject would have continued to be regarded as something elitist-artistic or too technical. The connection between the way the built environment is detailed during these courses and the development of a critical way of thinking, of creativity, of the faith that in the XXI-st century, imagination may become reality, these are not obvious things for everyone.

For the first educational program ( De-a arhitectura in my town) dedicated to the ages between 9 and 12, we thought we should direct their attention to what can be found in the buildings, on the public space, which is somewhat of a gap in the Romanian urban culture. This is the easiest to be noticed in situ, to be analyzed and reproduced at a given scale.

In order for the children to understand, we said that architecture was a game, and that all "architects" must learn the rules of the game in order to be able to have a pleasant and healthy built environment in the future. As you play the game you can better understand its rules. And the rules, or principles, on which the subject matter of 3rd and 4th grades are based are:

1. man is the measure of all things (in the built environment);

2. space, light and materials define architecture and you should use all your sensesin order to discover and understand it;

3. any building must match the place where it is built;

4. the town is a living, complex body, whose rules for a good cohabitation must be observed;

5. think about every action you take in the built environment from a sustainabilityperspective.

Then, knowing these rules, we may imagine and build, at the scale of a little LEGO man, a small piece of today, yesterday or tomorrow's town.

We have discovered that a some of these principles are very easily assumed by children, and maybe there is a "common sense" we have in childhood but which, given the lack of its use, fades away altogether with the messages we receive in the social environment as we grow older. It is a sense present in the traditional cultures but damaged along with the fast urbanization.

The architecture and built environment are interdisciplinary subjects, and their study needs an integrated approach. The teaching method may not be a classical one, but a combination of experiential teaching principles with a study by project. The school courses De-a arhitectura have the following structure: I notice, analyze, build, present, involving direct explorations of the built environment, completed by lessons where the notions are explained by games and practical applications, as they all make sense within the common project of the class. The method whereby it is presented is also part of the teaching process. Sometimes, the presentations are held in front of other colleagues, within a common performance, in the case of the course for children. Other times, in the case of the class for teenagers, in order for them to implement their proposals for spaces improvement, the presentations aim to obtain the approval of the educational institution's management and to identify the financial resources. What is important for the pupils, in this educational undertaking, is the process, not the final result, a thing which sometimes is difficult to understand by the teachers we work with for the first time or even by the parents themselves.

We noticed during these years that in a classroom with 25 pupils, coming from various social environments, there are always 2 "architects", 3-4 "engineer", an "artist", and around 15 "responsible citizens" and "architecture consumers" and a remaining of 3-4 persons totally uninterested in this subject.

As the teachers and the volunteer architects confessed to us, the children attending the De-a arhitectura courses, started to "see" the built environment, because they ask different kinds of questions about what they see in the street, but also to perceive its three dimensions, the colors and shades and, especially, to dream to new things. Their way of thinking changes too, when they find out that there are more correct answers to a problem, answers made of the truths and emotions of those around you, of those with whom you share space.

As kids become teenagers, they can start making changes in the real world and the school they attend is the best study subject and the best place to accomplish them. We believe that pupils, the everyday users of schools, are the best in informing us about what they would like the school that prepares them for life to be like That is why, we created the educational program of participatory design, De-a arhitectura in my schools , in which students aged between 12 and 18 rediscover school, imagine what it needs in order to become the place where they would want to study and then they put their ideas into practice, going through all the stages and constraints of a real project. Because in Romania more than 70% of the schools are built between 1960-1980 according to standard projects, it is very possible that the projects they make also inspire interventions on other buildings and in other school communities.

Also, in order for more children to have a first contact with a professional who speaks passionately about a subject related to his/her job, we created the conferences De-a arhitectura in stories, which is carried out during the Different School week-long program. Most of the times, such a meeting constitutes the first conference which they attend, and they remember this experience. The challenge for us is to find architects who may adapt their speech so that it is captivating for children.

Some of the people who passed away during the tragic fire from Colectiv club we knew personally, and we still cannot believe that they no longer are among us. We needed to direct our emotions and thoughts to something practical. This is how Safe pupils was born, a practical guide for pupils, which helps them recognize the possible dangers of the buildings in which they are and teaches them how to behave in case of disaster and tells them what to do in its aftermath.

De-a arhitectura is the first (optional) interdisciplinary subject in our schools, which is taught by using "the project" as a work instrument and the built environment outside the classroom as a didactic material, which must be physically explored. A natural thing for the architect, wanted by the specialists in educational science for a long time, but very rarely applied in the Romanian educational system...

As a matter of fact, the most difficult activity was the exploration, despite the fact that it was the pupils' favorite. The necessary approvals for getting out of school were the smallest obstacle as compared to the lack of "training" of several teachers and pupils for getting through the public space. Few children knew their way from home to school by foot, not to mention the names of the streets in their neighborhood or around the school. In big cities, many children know the landscapes only from the car's window. Also, the house – school – house – mall – house – park route does not create too many opportunities to become friends with the town either. We realized that today's responsible parents, the former generation hanging their keys down their necks, alienated their children from the urban space, seen now only as a place of dangers. The street and the empty spaces between the buildings are more rarely spaces of spontaneous games as they are mostly parking lots or enclosed places. And, this is translated at the community level by a lack of cohesion and decent urban spaces.

Last year we decided to create a tighter connection between the teenagers and their towns, especially as they can now move through it and know it by themselves, without parents or teachers. The Urban Up! Project organized one-day workshops where we followed three objectives:

1. critical thinking: by a series of questions we do not usually ask ourselves, we wanted to help the high school students analyze the built environment on clear criteria, to be able to analyze it, to see what works and what their city is lacking, which are the important places, etc.

2. professional orientation: the workshops are held by professionals in the built environment who love their job, but who are also interested in contributing to a better understanding of cities by the public. The teenagers need to see examples of professional and personal journeys.

3. sensitivity and involvement: by interactive exercises, we help them become aware of the fact that the perceptions over the space are influenced by personal experiences and that these influence our behavior as inhabitants.

The workshops exposed more than 1000 high school students from 7 cities to these ideas and objectives and they were tested and proved that they may also be organized in high schools, as a program during the Different Week. It is an age group with whom it is a little bit more difficult to work, but which is extremely relevant for the general objectives of the association.

We live in a world in which creativity and imagination are more and more appreciated, and it is more and more obvious that there are ways to encourage the children not to lose them. We dare to hope that, by these courses, we also contribute to encouraging children do what children do: imagine. Places, stories of the built environment, in the built environment. Thus, we hope that they will be adults having the power and the pleasure to imagine.

Cities change depending on what the inhabitants, investors and the decisional factors they choose, feel, think and want. The programs of De-a arhitectura are meant directly for the children and teenagers who will also contribute to these transformations. Our teacher partners in these experiences are also directly influenced by our messages. Indirectly, by the presentations of the children and teenagers, the ideas we discuss in the classroom or during the workshops we organize also get to the parents, grandparents, elder siblings.

"De-a arhitectura" is a cultural organization, formed of architects and didactic staff, who develop, implement and promote architecture and built environment education for a general audience, in order generate awareness and share knowledge about the values of architecture, design and urbanism. Only by understanding and assuming them by various public categories, we may ensure a durable increase of the built environment quality in the urban and rural environments. The association has been carrying out education programs for children and young people in schools, in museums and within architectural and design events since 2012. In 2014 the optional De-a arhitectura curriculum was approved by the Ministry of National Education. The association currently counts over 30 members and each school year it works with more than 100 volunteer architects all over the country.

A large part of these programs is supported and financed by the Romanian Order of Architects and the Romanian Union of Architects through the Architecture Stamp Fee.

More details on: www.de-a-arhitectura.ro

Read more Less

De-a arhitectura: sau arhitectura pentru cei mici / Arhitectura dincolo de cărămizi și mortar

De obicei, vorbim despre arhitectură în termeni legați de edificiu, de clărire. Rareori sesizăm că ceea ce face un loc să fie plăcut, interesant este felul în care clădirile stau împreună și definesc spațiul în care se desfășoară viața noastră. Majoritatea mijloacelor de popularizare a arhitecturii pun accentul pe clădire, pe forma, structura și decorația sa, analizându-i stilul și valoarea estetică, însă rar se preocupă de menirea ei primordială, cea de habitat uman, definit atât de interiorul cât și de exteriorul ei.

În urmă cu șapte ani, am vrut să răspundem la această provocare și să transmitem faptul că arhitectura este mult mai mult decât cărămizi și mortar. Am considerat că este absolut necesar ca educația copiilor și adolescenților să fie completată cu instrumentele care să îi ajute să înțeleagă complexitatea mediului construit în care se desfășoară mai mult de 90 % din viața lor.

Am creat și dezvoltat instrumente pedagogice, în forma unor cursuri școlare, pentru grupuri diferite de vârstă, unele care se derulează pe parcursul unui an școlar, altele mai scurte, care să poată fi predate în orice fel de școală de o echipă formată dintr-un arhitect și un cadru didactic (învățător/profesor). Ne-am concentrat atenția asupra școlilor de stat din întreaga țară, pentru a ajunge la un public cât mai divers, și ne-am propus să asigurăm continuitate acestui demers, ale cărui roade se vor vedea peste mulți ani de zile. Pentru a îndeplini aceste obiective, am construit o organizație care are, pe lângă activitățile de creare de conținut și de predare, și activități de formare pentru profesori și arhitecți, și de accesare de surse finanțare, și de comunicare și relații publice. De-a arhitectura este acum o asociație non-guvernamentală, înființată în 2013, a cărei funcționare este bazată pe proiecte.

Demersul a fost, la început, un proiect cultural derulat de o echipă mică (6 persoane) ce și-a propus crearea de instrumente pedagogice. Echipa a crescut, în doar trei ani, și a devenit rapid o reţea naţională. Explicația poate fi faptul că erau deja mulți colegi arhitecţi care se gândeau că este nevoie de educaţie de arhitectură şi mediu construit, pentru a avea pe viitor cetăţeni mai informaţi şi, de ce nu, clienți mai buni. Mulți arhitecți care își doreau să contribuie la acest demers educațional atât de necesar au fost deci interesați să devină voluntari ai asociației pentru că li se oferea un cadru uşor de utilizat, prin parteneriate cu instituții de învățământ și prin programe clare, cu obiective și instrumente didactice validate de specialiști în pedagogie.

Realizarea unui curs opţional, oricât ar fi de reuşit, nu înseamnă automat şi aplicarea lui în sistemul de învăţământ. Dimpotrivă, există programe școlare avizate pentru zeci de opţionale, unele foarte bine făcute, dar majoritatea sunt date uitării. În lipsa unor oameni care să le promoveze şi să ştie să le predea, profesorii rareori se încumetă să le aleagă. Arhitecţii voluntari au fost deci bine primiți în şcoli ca persoane resursă, iar echipa arhitect + profesor a devenit emblematică pentru de-a arhitectura. Fără implicarea persoanelor resursă, noua materie rămânea văzută ca ceva elitist-artistic sau prea tehnic. Nu sunt evidente oricui legăturile între felul în care este luat mediul construit la bani mărunți în cadrul acestor cursuri și dezvoltarea unui mod de gândire critic, a creativității, a încrederii că, în secolul XXI, imaginația se poate transforma în realitate.

Pentru primul program educaţional (de-a arhitectura în orașul meu) dedicat vârstelor de 9-12 ani, ne-am gândit să le concentrăm atenţia pe ceea ce se află între clădiri, pe spaţiul public, o lacună a culturii urbane româneşti. Acesta este cel mai uşor de observat in situ, de analizat şi de reprodus la o scară dată.

Pentru a vorbi pe înțelesul copiilor am spus că arhitectura este un joc, și că toţi, "arhitecţi" sau nu, trebuie să înveţe regulile jocului pentru a avea, în viitor, un mediu construit plăcut şi sănătos. Jucând jocul îi poţi înţelege mai bine regulile. Iar regulile, sau principiile, pe care le bazează materia pentru clasele a III-a şi a IV-a sunt:

1. omul este măsura tuturor lucrurilor (din mediul construit);

2. spaţiul, lumina şi materialele definesc arhitectura şi ar trebui să foloseşti toate simţurile pentru a o descoperi și înțelege;

3. orice clădire trebuie să se potrivescă cu specificul locului unde este construită;

4. oraşul este un organism viu, complex, ale cărui reguli de bună convieţuire trebuie respectate;

5. gândeşte sustenabil orice acţiune pe care o faci în mediul construit.

Apoi, cunoscând aceste reguli, putem să ne imaginăm şi să construim, la scara unui omuleț LEGO, o bucăţică de oraş, de azi, de ieri sau de mâine.

Am descoperit că o parte din aceste principii sunt asumate foarte ușor de copii, și poate că există un fel de "bun simţ" pe care îl avem în copilărie, dar care, în lipsa utilizării sale, se estompează odată cu mesajele pe care le primim în mediul social. Este un simț prezent în culturile tradiționale, dar deteriorat odată cu urbanizarea rapidă.

Arhitectura și mediul construit sunt subiecte interdisciplinare, iar studiul lor necesită o abordare integrată. Metoda de predare nu poate fi una clasică, ci o îmbinare de principii de învățare experiențială cu învățare prin proiect. Cursurile școlare de-a arhitectura au structura: observ, analizez, construiesc, prezint, implicând explorării directe ale mediului construit, completate de lecții unde noțiunile sunt explicate prin jocuri și aplicații practice, toate găsindu-și sens în proiectul comun al clasei. Modul în care acesta este prezentat face parte tot din procesul de învățare. Uneori, prezentările se fac în fața altor colegi, în cadrul unei expoziții comune, în cazul cursului pentru copii. Alteori, în cazul cursului pentru adolescenți, pentru a-și implementa propunerile de îmbunătățire a spațiilor, prezentările au ca scop obținerea aprobării din partea conducerii instituției de învățământ și identificarea de resurse financiare. Ceea ce este important pentru elevi, în acest demers educațional, este procesul, nu rezultatul final, lucru care este uneori dificil de înțeles de către profesorii cu care lucrăm pentru prima oară sau chiar de către părinți.

Am observat, pe parcursul acestor ani, că într-o clasă cu 25 de elevi, din medii sociale diverse, există întotdeauna 2 "arhitecţi", 3-4 "ingineri", un "artist", în jur de 15 "cetăţeni responsabili" şi "consumatori de arhitectură" şi un rest de 3-4 persoane total neinteresate de acest subiect.

Aşa cum ne-au mărturisit profesorii şi arhitecţii voluntari, copiii care au parcurs cursurile de-a arhitectura, au început să "vadă" mediul construit, pentru că pun altfel de întrebări despre ceea ce văd pe stradă, dar şi să îi perceapă cele trei dimensiuni, culorile şi umbrele, şi, mai ales, să viseze la lucruri noi. Iar modul lor de gândire se schimbă, când află că există mai multe răspunsuri corecte la o problemă, răspunsuri făcute din adevărurile și emoţiile celor din jurul tău, ale celor cu care împarţi spaţiul.

Devenind adolescenți, putem începe să facem mici schimbări în lumea reală și școala în care înveți este cel mai bun subiect de studiu și cel mai bun loc de a le realiza. Noi credem că elevii, utilizatorii de zi cu zi ai școlilor, sunt cei mai în măsură să ne informeze despre cum și-ar dori să fie școala care să-i pregătească pentru viață. De aceea, am realizat programul educațional de design participativ, de-a arhitectura în scoala mea, în care elevii de 12-18 ani, redescoperă școala, își imaginează ce i-ar trebui ca să devină locul unde ar dori să învețe și apoi își pun ideile în practică, trecând prin toate etapele și constrângerile unui proiect real. Deoarece, în România, peste 70% din școli sunt construite între 1960-1980 după proiecte tip, este foarte posibil ca proiectele realizate de ei să inspire și intervenții pe alte clădiri și în alte comunități școlare.

Şi pentru ca mai mulți copii să aibă un prim contact cu un profesionist, care vorbeşte pasionat despre un subiect legat de meseria lui, am creat conferinţele "de-a arhitectura povestită" , care se desfășoară în săptămâna Școala Altfel. De cele mai multe ori, pentru copii, o astfel de întâlnire constituie prima conferinţă la care asistă şi vor reține această experinţă. Provocarea pentru noi este de a găsi arhitecţi care îşi pot adapta discursul astfel încât să fie captivant pentru copii.

Pe unii dintre cei care au murit în incendiul din clubul Colectiv îi cunoşteam personal şi încă nu ne vine să credem că nu mai sunt. Aveam nevoia să canalizăm în ceva practic aceste emoţii şi gânduri. Astfel a apărut Școlari în siguranță, un ghid practic pentru elevi, care să îi ajute să recunoască posibile pericole din clădirile în care se află, cum să se comporte în cazul unui dezastru și ce să facă după ce trece acesta.

De-a arhitectura este prima materie (opțională) interdisciplinară utilizată în școlile noastre, care se predă utilizând "proiectul" ca instrument de lucru și mediul construit din afara clasei ca material didactic, care trebuie explorat fizic. Un lucru firesc pentru un arhitect, de mult dorit de specialiștii în ştiinţele educaţiei, însă foarte rar aplicat în învăţământul din România...

De altfel, cea mai dificilă activitate a fost explorarea, cu toate că era preferata elevilor. Aprobările necesare pentru a ieși din școală erau cel mai mic impediment față de lipsă de "antrenament" a multor profesori și elevi de a parcurge spațiul public. Puțini copii știau drumul pe jos de acasă până la școală, ca să nu mai vorbim de străzile din cartierul lor sau din cel în care se afla școala. În orașele mari, mulți copii își cunosc orașul doar de la geamul mașinii, iar traseul casă –școală- casă- mall – casă - parc nu creează prea multe oportunități de împrietenire cu orașul. Ne-am dat seama că părinții responsabili ai zilei de azi, fosta generație cu cheia de gât, și-a înstrăinat copiii de spațiul urban, văzut acum doar ca un loc al pericolelor. Strada și spațiile libere dintre clădiri sunt mult mai rar locuri ale jocului spontan, fiind ori parcări ori locuri îngrădite. Și asta se traduce la nivelul comunității printr-o lipsă de coeziune și de spații urbane decente.

Anul trecut ne-am propus să conectăm mai strâns pe adolescenți la orașele lor, mai ales că ei pot acum să îl parcurgă și să îl cunoască singuri, fără părinți și profesori. Prin proiectul Urban Up ! au fost organizate ateliere de o zi prin care am urmărit trei obiective:

-gândire critică: printr-o serie de întrebări pe care nu ni le punem de obicei, am dorit să ajutăm liceenii să analizeze mediul construit pe niște criterii clare, să îl poată compara, să vadă ce funcționează și ce lipsește orașului lor, care sunt locurile importante, etc.

-orientare profesională: atelierele sunt susținute de profesioniști ai mediului construit care își iubesc meseria, dar care sunt și interesați să contribuie la mai buna înțelegere a orașelor de către publicul larg. Adolescenții au nevoie să vadă exemple de parcurs profesional și personal.

-sensibilizare și implicare: prin exerciții interactive, i-am ajutat să conștizeze faptul că percepțiile asupra spațiului sunt influențate de experiențe personale și că acestea ne influențează comportamentul ca locuitori.

Atelierele au expus mai mult de 1000 de liceeni din 7 orașe la aceste idei și obiective și au fost testate și s-a dovedit că pot fi organizate și în licee, ca program în Săptămâna Altfel. Este o grupă de vârstă cu care se lucrează poate puțin mai greu, dar care este extrem de relevantă pentru obiectivele generale ale asociației.

Trăim într-o lume ȋn care creativitatea si imaginaţia sunt din ce în ce mai preţuite, și este din ce în ce mai evident că sunt căi prin care pot fi încurajați copiii să nu le piardă. Îndrăznim să sperăm că, prin aceste cursuri, contribuim și noi la încurajarea copiilor să facă ce fac copiii: să își imagineze. Locuri, povești cu mediul construit, în mediul construit. Sperăm astfel că vor fi adulţi cu puterea și plăcerea de a imagina.

Orașele se transformă în funcție de ce simt, ce gândesc, ce vor locuitorii, investitorii și decidenții aleși de ei. Programele de-a arhitectura se adresează în mod direct copiilor și adolescenților care vor contribui și ei la aceste transformări. Cadrele didactice partenere în aceste experiențe sunt și ele influențate direct de mesajele noastre. În mod indirect, prin prezentările copiilor și adolescenților, ideile pe care le discutăm la clasă sau în atelierele pe care le organizăm ajung și la părinți, bunici, frați mai mari.

"De-a Arhitectura"este o organizație culturală, formată din arhitecți și cadre didactice, care dezvoltă, implementează şi promovează educaţia de arhitectură şi mediu construit pentru publicul larg în vederea conştientizării şi a cunoaşterii valorilor arhitecturii, design-ului şi ale urbanismului. Numai prin înţelegerea şi asumarea lor de către diverse categorii de public se poate asigura o creştere durabilă a calităţii mediului construit din mediile urbane şi rurale. Asociația derulează din 2012 programe educaționale pentru copii și tineri în școli, muzee şi în cadrul evenimentelor de arhitectură şi design. În 2014 curricula opțională de-a arhitectura a fost aprobată de Ministerul Educației Naționale. În prezent asociația numără peste 30 de membrii și în fiecare an școlar lucrează cu peste 100 de arhitecți voluntari în întreaga țară.

O mare parte a acestor programe sunt sprijinite și finanțate de Ordinul Arhitecților din România și Uniunea Arhitecților din România prin Taxa Timbrul Arhitecturii.

Mai multe detalii: www.de-a-arhitectura.ro

Mai mult Mai puțin

Grupul de inițiativă Civică (Cișmigiu Civic Initiative Group)

SOCIAL BACKGROUND AND COLLECTIVE MEMORY

Searching for lost times... What's happening with the spaces around blocks of flats?

In the not-so-far-away past, that's where you could find children playing Hopscotch, Elastics, Wallball (if there were no playmates available) or chasing each other around, playing Hide and Seek. You could see the old neighbours, all sitting together on the benches in front of the block for a chat. That's where neighbours met and debated the news or were just having a rest, where they did some gardening in the common green areas. The green areas in front of the block of flats represented one of the few places which allowed nature to manifest itself in the middle of concrete surroundings. They were resting places, play-grounds, musing spots, talking and meeting places which gathered micro-communities around them.

Today we no longer have a generation wearing their key hanging down their necks, but one which climbs into a car in the morning and is brought back by car at night. Many indoor entertainment spaces popped up as fast as you could say "mall". Although the gardens are still there, the animated atmosphere around the blocks has died; neighbours continue to exist, but they no longer know each other. People pass buildings in a hurry toward clear destinations – as if they wanted to avoid remaining captive in this strange place, a transitory space which is neither "indoor" nor "outdoor"– at least not a significant outdoor such as a job, the supermarket or the gym.

The space is still public, in theory – but the public had rather deserted it, really. What was once vivid and full of personality, now looks uninteresting, lacking appeal and even dangerous. Maybe the lack of parking spaces led to its stripping and being gradually occupied by cars which seem to have appropriated every free metre of space around houses or blocks. And maybe even if it hadn't been for the cards, who has time to waste in front of the block of flats when life is now so busy and fast-paced?

However... some people seem to feel the need to get closer to their neighbours, to enjoy the feeling that belonging to a community offers, to change their relationship with common spaces. They want to feel that they also own that space and they want to take care of it.

Oct. 2017 - The weekend in front of the block of flats (Photo by Johanna Rannula)
THE BEGINNINGS OF THE GROUP

Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu (Cismigiu Civil Initiative Group) is a community of neighbours who have become friends and share a common goal: to turn the living area around Cismigiu park into a friendlier space and to give it back to the community.

In spring of 2016 we took the first steps towards the group's creation. Two of us were already gardening in front of our blocks of flats and were wondering how we could get other neighbours involved. We started by creating a Facebook group, we debated together with the rest of the neighbours the things we wanted for our neighbourhood and we decided to participate in a project contest organized by Arcub (cultural center) in order to obtain the needed material resources. This is how "Painting the wall between humans" was born, an activity meant to reactivate the space near Liric block of flats by organizing a community event which would offer a positive vibe to the place.

The idea of the project was to remember the former Lyric Theatre by creating a mural painting, a pretext to gather the neighbours around a representative identity element for the history of the area. Thus, during a weekend in October 2016 we organized cooking workshops and creative activities for children, we did some gardening, we enjoyed a classical music concert, we watched documentaries, but the most important fact is that, for the first time since I moved to the neighbourhood, I have seen the community coming together, people who used to be strangers were now exchanging opinions. People were happy, so there was hope.

Oct. 2016 - Painting the wall between humans (Photo by Marius Tudose)

We were interested to find out what our neighbours thought about living near the Cismigiu Garden and we designed a survey that was handed over during the event. After centralizing their answers, we realized that, irrespective of their age or job, the concerns of the people living in the area are similar: caring for the green spaces, reducing pollution in the city as well as the noise caused by the public events which are often hosted by Cismigiu Garden, the litter in the streets, etc.

Encouraged by the boost of civil initiatives in Bucharest, we understood that we need to provide continuity and time for this participatory mechanism to start working. The basic idea was to create a structure which would help the citizens of the area gather around a common goal, develop projects and find solutions for the issues which concern them, by promoting a positive and proactive attitude towards challenges. The material resources we needed to create this support framework were provided by means of the grants from Bucharest Community Foundation, an organization which tried to push funding also towards informal groups, beyond the barrier of foundations and associations.

Currently we have already implemented 3 projects and more than 30 workshops or organized community events, and the voluntary team already gathered 15 active members, people having various backgrounds (architecture, engineering, anthropology, arts, programming, communication etc.), united by common ideas.


THE STORY GOES ON. The People garden

How do we involve the community and how do we direct the attention of the inhabitants to the topic of the shared areas around blocks? How do we help the city ecosystem and what measures can be taken in such a crowded city like Bucharest?

These were the two questions we started from in our debates with the purpose of choosing ideas for the grant offered by the "IKEA Fund for urban environment". This is how People Garden sprang to life, an initiative which aims to improve the functioning parameters of the local ecosystem around Cismigiu Garden through applied education workshops.

The project has a duration of 3 years. It started in 2017 and consists of four complementary elements: urban beekeeping, landscaping, sound pollution and ornithology. We would like to mobilize the community to take better care of the green spaces around the blocks and to raise awareness with regards to issues of health, sustainability and the environment.

During the first year of our project we organized practical and theoretical workshops, coordinated by specialists, during which we wanted to increase knowledge about the local flora and fauna. The information and awareness actions took place as bird-watching walks, sound recognition walks (helping people become aware of the sound pollution sources) and beekeeping basic courses. For the implementation side, we chose 4 gardens in the area (Doctor Sion, Liric Block, Romfilatelia 1&2) where we identified potential issues which create a natural imbalance and we took the necessary measures to secure a long and healthy life for the flora and the local fauna.

At first, we made an inventory of the species in the gardens, in order to ensure better tracking of their development. Subsequently, we eliminated part of the damaging factors and we took steps to improve the existent conditions for the valuable plants and to reorganize the plants in harmony with the landscape. We chose minimal interventions at the level of the existent vegetation, applying correct cuts to a few trees or small bushes and eliminating invading species.

During the autumn of 2017, we took our first steps towards completing the vegetation pool in the gardens under focus, using species which are compatible with the local flora, which, beyond the plant morphology criteria, may also constitute a food or shelter source for animals or insects. Besides these changes in the vegetation, in case of Sion garden, we reorganized access and the garden alleys usage, so that we interact directly with the vegetation pool and at the same time have a minimum impact upon natural processes. We did our best to use only natural materials for these landscaping actions (pebbles, wood) or we reused the existent materials (concrete slabs, bricks, old furniture pieces).

Also, in order to support biodiversity, which is vital to any ecosystem, we supported wild birds by placing 3 feeders which were replenished with seeds during winter and 5 artificial nests in order to compensate for the lack of habitat which is specific to the city area.

Landscaped gardens illustration (Matei David)
June 2017 - Ornithology workshop (Photo by: Marius Tudose)
Sept. 2017 - Beekeeping workshop (Photo by Matei David)
Oct. 2017 - People garden (Photo by Johanna Rannula)

In 2018 we are continuing our work in the gardens and in the ornithology area, activating other two green areas. Additionally, we shall act with respect to sound pollution and we would like to measure the noise levels in Cismigiu Garden and to identify the main sources of noise and potential silent spots. Also, we will soon start a beekeeping club in the neighbourhood, within which we shall start practical lessons under specialist guidance.


FUTURE PLANS. Community=Hope

The main elements of a civil initiative group are the people, the true catalyser for in-depth change. Beyond formal issues, related to the administration of the city, comfort or urban infrastructure, the quality of living in a community is under the direct influence of the way in which citizens relate to shared spaces and get involved in maintaining and using them.

The areas around blocks continue to be ours and the activities organized by the Cismigiu Civic Initiative Group are meant to help us rediscover these areas, which are today neglected. The attitude we propose is a positive one, based on proactivity, communication and information. This is how we would like to create a united community which is able to solve its own dissatisfactions, without expecting help from public institutions all the time.

The fact that our vision is shared by much more people that we imagined at the beginning and the results obtained in the already implemented projects give us the energy to look towards the future in confidence.


CISMIGIU CIVIC INITIATIVE GROUP (GICC)

We are an informal group of neighbours who want to develop an active and lively community in the area of Cismigiu Garden. Basically, we want to feel part of an environment that we like. We would like to creatively share our public spaces and to do more than we say we would do.

We are Cismigiu Garden Civic Initiative Group!

For more information: Cismi Civic



Read more Less

CONTEXT SOCIAL ȘI MEMORIA COLECTIVĂ

În căutarea timpului pierdut ... Ce se mai întâmplă cu spațiile din jurul blocurilor?

În trecutul nu atât de îndepărtat, acolo îi găseai pe copii jucând șotronul, elasticul, dând pase la zid (dacă nu aveau coechipieri) sau fugărindu-se la v-ați ascunselea. Acolo îi vedeai pe bătrânii locatari, adunați pe băncile din fața blocului la o șuetă, acolo vecinii se întâlneau și dezbăteau subiectele zilei sau, pur și simplu se odihneau, acolo își găseau de lucru în afara casei prin petecele de grădini comune. Zonele verzi din fața blocurilor reprezentau unul drintre puținele locuri care permiteau naturii să se manifeste printre țesătura de beton, erau locuri de stat, de jucat, de contemplat, de vorbit - locuri care strângeau în jurul lor micro-comunități.

Astăzi nu mai avem o generație cu cheia la gât, ci una urcată-în-mașină-dimineața-pentru-școală-și-adusă-înapoi-la-fel-seara, iar spațiile de distracție indoor s-au înmulțit cât ai zice "mall". Deși grădinile au rămas în aceeași poziție, a dispărut atmosfera animată din fața blocului; vecinii există în continuare, însă nu se mai cunosc între ei. Oamenii contemporani trec cât mai repede prin zona exterioară blocului, spre destinații clare – de parcă nu ar vrea să rămână cumva captivi în acest loc ciudat, un traseu de tranzit care nu este nici "înăuntru", nici "în afară" – cel puțin nu un "afară" semnificativ, precum serviciul, supermarket-ul, sala de fitness.

Spațiul a rămas public în teorie - dar mai degrabă părăsit de public, în realitate. Odinioară încărcat de personalitate și plin de viață, acum pare neinteresant, neofertant, chiar periculos. Poate că și penuria locurilor de parcare a contribuit la eliberarea sa treptată pentru a fi acaparat de către automobile, care par să își fi însușit fiecare porțiune liberă din apropierea locuințelor. Și chiar dacă nu o făceau, oricum, cu vârtejul continuu de activități în care suntem prinși, cine mai are timp de pierdut în fața blocului?

Și totuși... ar mai fi unii oameni care parcă resimt nevoia de a se apropia de vecinii lor, de a se bucura de sentimentul pe care apartenența la o comunitate ți-l dă, de a schimba modul în care se raportează la spațiul comun – pe care vor să îl simtă mai mult ca fiind ȘI al lor, de care vor să aibă grijă.

Oct. 2017 - Weekendul în fața blocului (Foto Johanna Rannula)

ÎNCEPUTUL GRUPULUI

Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu este o colectivitate formată din vecini, deveniți între timp prieteni, care împart un scop comun: să transforme zona de locuit din apropierea Grădinii Cișmigiu într-un spațiu mai prietenos și să îl redea comunității.

În primăvara anului 2016 făceam primii pași pentru înființarea grupului. Doi dintre noi grădinăreau deja în fața blocului și se întrebau cum ar putea să mobilizeze și alți vecini. Am început prin a ne organiza într-un grup pe Facebook, am dezbătut împreună cu ceilalți locatari ceea ce ne dorim să se întâmple în cartier și am decis să participăm la un concurs de proiecte organizat de Arcub pentru a obține resursele materiale necesare. Astfel a apărut "Pictăm zidul dintre oameni", o acțiune de reactivare a spațiului din curtea blocului Liric prin organizarea unui eveniment comunitar care să redea o vibrație pozitivă acestui loc.

Ideea proiectului a fost să readucem în memoria prezentului existența fostului Teatru Lyric prin realizarea unei picturi murale, un pretext pentru a coagula vecinii în jurul unui element indentitar reprezentativ pentru istoria zonei. Așadar, într-un weekend din octombrie 2016 am organizat ateliere de gătit și activități creative pentru copii, am grădinărit, am avut parte de un concert de muzica clasică, am urmărit proiecții de filme documentare, dar cel mai important este că pentru prima dată de când locuiam în cartier, am văzut comunitatea laolaltă, oameni care nu se cunoșteau schimbând impresii. Lumea era fericită, exista speranță.

Oct. 2016 - Pictăm zidul dintre Oameni (Foto Marius Tudose)

Ne-a interesat să știm ce cred vecinii despre locuirea în apropierea Grădinii Cișmigiu și am conceput un chestionar pe care l-am distribuit în cadrul evenimentului. Centralizând răspunsurile lor ne-am dat seama că, indiferent de vârstă și ocupație, preocupările locuitorilor din zonă sunt foarte asemănătoare: întreținerea spațiilor verzi, reducerea poluării din oraș, zgomotul cauzat de activitățile publice care periodic sunt organizate în Grădina Cișmigiu, mizeria de pe străzi.

Încurajați de avântul pe care mișcarile de inițiativă civică îl au în București, am înțeles că trebuie să oferim continuitate și timp pentru ca acest mecanism participativ să se pună în funcțiune. Ideea de bază a fost de a crea o structură în care locuitorii zonei să se poată aduna în jurul unei cauze comune, să dezvolte proiecte și să găsească soluții pentru problemele care îi preocupă, promovând o atitudine pozitivă și proactivă în fața provocărilor. Resurse materiale de care aveam nevoie pentru a da naștere acestui cadru suport și le-am găsit în granturile gestionate de Fundația Comunitară București, o organizație care a căutat să împingă domeniul finanțărilor și către grupurile informale, dincolo de bariera fundațiilor sau a asociațiilor.

În momentul de față avem deja 3 proiecte puse în practică și peste 30 de ateliere sau evenimente comunitare organizate, iar echipa de voluntari s-a mărit și numără deja peste 15 membri activi, oameni cu pregătire diversă (arhitectură, inginerie, antropologie, arte, programare, comunicare etc.), dar cu idei comune.


POVESTEA CONTINUĂ. Grădina cu Oameni

Cum implicăm comunitatea și readucem spațiile din jurul blocului în atenția locatarilor? Cum ajutăm ecosistemul urban și ce măsuri pot fi adoptate într-un oraș aglomerat precum Bucureștiul?

Acestea au fost cele două întrebări la care am pornit la drum când am convocat primele dezbateri cu scopul de a alege ideea pentru grantul oferit prin "Fondul IKEA pentru mediul urban". În acest mod s-a conturat Grădina cu Oameni , inițiativă care, prin intermediul unor ateliere de educație aplicată, își propune să îmbunătățească parametrii de funcționare ai ecosistemului local din zona Grădinii Cișmigiu.

Proiectul se desfășoară pe o durată de 3 ani, începând cu 2017, și este structurat în patru ramuri complementare: apicultură urbană, peisagistică, poluare sonoră și ornitologie. În felul acesta dorim să mobilizăm comunitatea pentru a îngriji mai bine spațiile verzi din jurul blocurilor și să ridicăm nivelul de conștientizare asupra unor probleme legate de sănătate, sustenabilitate și mediu înconjurător.

În primul an de proiect am organizat ateliere practice și teoretice coordonate de specialiști, în care ne-am propus să creștem nivelul de cunoaștere al faunei și a florei locale. Acțiunile de informare și conștientizare s-au concretizat prin plimbări pentru observarea păsărilor, plimbări sonore de recunoaștere a surselor de poluare fonică și prin cursuri de apicultură pentru începători. Pentru latura de implementare practică am ales 4 grădini din zonă (Doctor Sion, Blocul Liric, Romfilatelia 1&2) în care am identificat potențialele probleme care destabilizează echilibrul natural și am luat măsurile necesare pentru a asigura o viață cât mai lungă și sănătoasă a florei, implicit și a faunei locale.

La început am inventariat speciile din grădini pentru a facilita urmărirea în timp a dezvoltării lor. Ulterior am eliminat o parte din factorii dăunători și am căutat să îmbunătățim condițiile existente pentru plantele valoroase și să reorganizăm vegetația în armonie cu peisajul. Am ales să recurgem la intervenții minimale la nivelul vegetaței existente, aplicând tăieri corecte câtorva exemplare de arbori sau arbuști de dimensiuni mici și eliminând speciile invazive.

În toamna anului 2017, am făcut primii pași către reîntregirea fondului vegetal din grădinile abordate, folosind specii compatibile florei locale, care dincolo de criteriile legate de morfologia plantelor pot să constituie și o sursă de hrană sau adăpost pentru animale sau insecte. Pe lângă aceste modificări la nivelul vegetației, la grădina Sion am reorganizat accesul și aleile de servitute în grădini, astfel încât să avem o interacțiune directă cu fondul vegetal și totodată un impact minim asupra proceselor naturale. Pentru aceste amenajări am cautat să folosim doar materialele naturale (pietriș, lemn) sau să le întrebuițăm pe cele existente (dale din beton, cărămizi, lemn din mobilier vechi).

De asemenea, pentru a susține biodiversitatea vitală pentru orice ecosistem, am venit în sprijinul păsărilor sălbatice prin amplasarea a 3 hrănitori alimentate cu semințe pe durata iernii și a 5 cuiburi artificiale pentru a compensa lipsa de habitat din orașe.

Ilustrație grădini amenjate (Matei David)
June 2017 - Atelier de ornitologie (Foto Marius Tudose)
Sept. 2017 - Atelier de apicultură (Foto Matei David)
Oct. 2017 - Grădina cu Oameni (Foto Johanna Rannula

În anul 2018 ne continuăm munca în grădini și în zona de ornitologie, activând alte două spații verzi. În mod suplimentar urmează să acționăm cu privire la problema poluării fonice și ne propunem să măsurăm nivelul acustic din Grădina Cișmigiu și împrejurimi pentru a identifica principalele surse de zgomot și potențialele puncte de liniște. De asemenea, în curând vom înființa un club de apicultură în cartier, în cadrul căruia o să începem lecții practice sub îndrumarea unui specialist.


PLANURI DE VIITOR. Comunitate=Speranță

Elementele centrale ale unui grup de inițiativă civică sunt oamenii, adevăratul catalizator al unei schimbări de fond. Dincolo problemele de formă, legate de modul în care este administrat orașul, confort sau infrastructură urbană, calitatea locuirii într-o comunitate este direct influențată de modul în care cetățenii aleg să se rapoteze la spațiile comune, să se implice pentru intreținerea și folosirea acestora.

Spațiul din jurul blocurilor în care locuim este în continuare al nostru, iar activitățile organizate de Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu au menirea să ne ajute să redescoperim aceste zone, astăzi neglijate. Gândirea propusă de noi este una pozitivă, axată pe o atitudine proactivă, pe comunicare și informare. În modul acesta ne dorim să închegăm o comunitate unită și capabilă să-și rezolve propriile nemulțumiri, fără a aștepta de fiecare dată ajutor din partea instituțiilor publice.

Faptul că viziunea noastră este împărtășită de mult mai multe persoane decât ne imaginam la început și rezultatele obținute în proiectele deja implementate, ne dau energia să privim cu încredere către viitor.


GRUPUL DE INIȚIATIVĂ CIVICĂ CIȘMIGIU (GICC)

Suntem un grup informal de vecini care vor să crească o comunitate vie și activă în zona Grădina Cișmigiu. Mai simplu, vrem să ne simțim parte dintr-un mediu care ne place, vrem să împărțim spațiul public într-un mod creativ și să facem mai mult decât să spunem.

Noi suntem Grupul de Inițiativă Civică Grădina Cișmigiu !

Pentru mai multe informații: Cismi Civic

Mai mult Mai puțin

CeRe - Centrul de Resurse pentru Participare Publică (Resource Centre for Public Participation)

CeRe and get empowered (CeRe also reads as "Ask")

There are still many perceptions that break our civil enthusiasm, such as "let others solve it", "let others do it", "I cannot stand the Mayor alone." Public space management seems to be left entirely to public administration, while our attention is rather directed towards the personal space around which many of us build up walls in an attempt to avoid things that bother us as much as possible. We swing between dreaming of a Western-like city and our inability to start repairing what is wrong around our buildings, in our villages, in our cities and ultimately in our country.

In recent years, more and more people have begun to make their voices heard before public authorities. Initiative groups have been formed, some experienced citizen groups have become associates, and civil efforts have intensified to address pressing advocacy issues for increasingly diverse communities. Citizenship has acquired new meanings, with increasingly personal stakes. Stakes stemming from dissatisfaction and frustration, as well as long, selfless, staggering stakes that little by little improve the way public administration understands to involve us when making decisions on our behalf.


We are a non-governmental organization - CeRe: Resource Center for Public Participation

At CeRe, for the past 12 years, we have been close to citizens, civil groups and organizations who want to solve various community problems by influencing public decision-making. In 2009, there was search engines didn't retrieve any results when looking for "group initiative" or "civil group(s)". After going from door to door, we managed to help form the first civic groups in four Bucharest districts. Some time ago we learned about community organization and we realized that for Bucharest and Romania, the results of this method could be fruitful on several levels.

The most important thing was, and still is, triggering the desire of changing things for the better: things that annoyed everyone - abandoned parks, streets with no public lighting or traffic lights, vacant plots of land used as landfills, or an old cinema threatened by various real estate interests.

Over the years, the first meetings in neighborhoods, held in the park or in the living-room of some enthusiastic neighbour, turned into powerful civil clusters that inspired other people and groups to go head-on to public institutions and claim their rights to live in a city where people's wishes are heard, where the administration does not take long to react, where local budgets are no longer wasted in meaningless ways. The first civil groups pioneered in showing us that the voice of the people can make a difference in decision-making. That alone or together, online or offline, paying attention to what is happening in the public space makes the difference: new buildings are shrinking their height because neighbours watched the construction site day and night and alerted the authorities and the press, a handful of people managed to motivate tens or hundreds of neighbours about the location of a statuary ensemble in a park, others have been on the alert for years for a neighborhood cinema not to become a shopping mall.

Seeing the results, more and more people wanted to apply the same method. They asked us for assistance in their advocacy campaigns, they started participating in neighborhood community events, they experimented with the complex petitions procedures. Most of the civil engagement experiences we have had with these groups took place in public places - in the park or in front of the building, we learnt together that we can shape public space as we wish. We built trust, solidarity and a power we did not imagine that could count in front of the local authorities years ago, when we resisted unjust decisions taken against the community.

We learnt that challenges, which seemed unresolved at first, eventually succeeded and had a positive long-term impact on the community. Here are some examples to inspire you to react when public authorities ignore their duties.


Civil Initiative Group "Iasul iubeste teii" (The city of Iasi loves linden trees)

In 2013, the local council in Iasi decided to cut down all the linden trees on Stefan cel Mare Boulevard, without any preliminary consultation with the citizens of Iasi. After the 142 trees were cut, people's dissatisfaction spread rapidly, especially online, and the civic group "Iaşul Iubeste Teii" was formed. The next step consisted of an intense advocacy campaign lasting 2 years and 9 months, requiring local governments to re-plant the trees.

The actions of the civil group were encouraged by 20,000 supporters, 9,000 people signed the petition to the mayor, and the story of civil defenders in Iasi inspired other people to be more vocal and much more involved. Eventually, the community managed to convince the public administration to replant the linden trees.


Civil group "Luptă pentru strada ta" (Fight for your street)

A playground was suddenly replaced by a construction site one night, close to the apartment buildings, in an area that could hardly accommodate a ten-floor building. The perimeter was very close to the neighbours' windows, where the City Hall of District #2 had recently set up a playground. The same institution later decided to remove the playground and authorize the construction of the new building.

In 2014, right after the area became a construction site, a group of people got in touch with us and formed the "Fight for your street" civil initiative. The group was faced with a lack of reaction from various state institutions, despite proof that showed that the new building didn't comply with all the legal obligations. Public authorities shrugged, the building got to 10 floors in 4 years, causing pollution, sonic discomfort and natural light deprivation. The State Construction Department noted that the building didn't comply with all the legal obligations but even so, the construction continued. In 2015, the county Prefecture sued the City Hall of District #2, asking for the cancelation of the construction authorization. In 2018 the Prefecture won the lawsuit and the civil initiative group got their victory – the cancelation of the urbanism certificate and the removal of any construction built there.


The civil group "Luptăm pentru Aleea Lunguleţu" (Fight for Lunguleţu Alley)

An 8-floor building was planned to be built on Lunguleţu Alley in Bucharest's district #2. The building didn't comply with the legal obligations concerning height, surrounding distance to the next buildings and construction site set-up.

A group of residents got together under the name "Fight for Lunguleţu Alley". They found that the building was going to be erected in a small crowded space, neighbouring other buildings which already had some structural issues – that area that didn't allow erecting buildings higher than two floors.

In 2015, we carried out together an advocacy campaign meant stop the construction and urge public authorities to take responsibility. The group did so well that in only a few months the City Hall of District #2 admitted to its mistake and suspended the construction authorization for the illegal building.


Civil initiative group Lacul Tei (Linden Tree Lake)

This is one of the most mature citizen groups in Bucharest. It was one of the first groups we helped form, in 2010. Its members have ever since acted as watchdogs for the wellbeing of one of the cities' most iconic parks – the State Circus Park.

Some of their successes became news and inspired other groups in Bucharest to act whenever authorities or third parties attempt jeopardizing green spaces for inappropriate purposes.

The group quickly reacted when the District City Hall intended to turn a green area in the park into site for a group of statues. The big protest led to choosing another area for the statues.

The group also created the first Community Center of the State Circus Park. It's the first and only such project in Bucharest to this date. The center has somewhat of a poetic story about a container that travelled the seas for a long time and became a meeting point for the group, outdoor film projections, neighbourhood picnics and workshops.

Over the past few years, inhabitants, civil groups and organizations have started changing the face of the city through projects that bring the free public space to life. These groups open new paths for interaction with the people around us and activate the feeling of belonging to a certain community. The advocacy campaigns and activities revitalizing community spirit point out how important it is for us to pay attention to how public decisions can directly affect us.


The Public Awards Gala – an event recognizing the most effective public participation civil initiatives

The event acknowledges civil involvement stories from across the country, which show how citizens can solve different issues that affect their everyday lives.

The event gets together people who have changed the dialogue with public authorities, and managed setting up playgrounds, improving green areas, upgrading laws etc. - people who are stubborn enough to keep going until they solve their problems.

"In 2017, the Gala was about all the people who had the courage to 'turn on the lights' within their communities, whenever legal injustice and bad decisions negatively impacted their lives. In 2018, we'd like to talk about solidarity, as a source of collective power." Oana Preda, Director Executiv CeRe

CeRe: The Public Participation Resource Center has been encouraging citizens, civil group and organizations to make themselves heard in front of state institutions, for over 12 years. During all this time, we worked with hundreds of people and organizations, who in their turn inspired more people to get involved in the way public decisions are made.

Here are some of the changes we helped become a reality: replanting linden trees in Iasi, reducing the inappropriate heights of real estate projects or even stopping the construction altogether, cleaning parks and green areas, stronger voices fighting for a better education and healthcare system, raising awareness for domestic violence and preventing sexual harassment in universities.

We offer free advocacy assistance to those who want to be at the table where public decisions are made and don't know where to begin. Anything from starting a petition to mobilizing neighbours or other organizations with similar goals. We help people design advocacy plans for custom situations which take into consideration how much time and resources they have for a specific issue.

Furthermore, we support organizing coalitions and networks, we are part of an international practice program for community organizers, which activate in minority-based communities, we offer textbooks and different types of resources, we organize an annual Public Participation Award Gala and several other events promoting social activism.

Find us on www.cere.ong and on Facebook

Read more Less

CeRe şi îţi dai putere

Sunt încă multe percepţii care ne taie avântul civic, din suita "lasă că rezolvă alţii", "să se facă", "nu pot de unul singur să mă pun de-a curmezişul primarului". Spaţiul public pare lăsat exclusiv la voia administraţiei publice, iar atenţia noastră e mai degrabă orientată spre spaţiul personal, în jurul căruia mulţi dintre noi ridicăm cazemate, în încercarea de a evita cât mai mult lucruri din jur care ne deranjează. Suntem captivi între dorinţa de a avea un oraş "ca afară" şi neputinţa de a face primul pas pentru a repara ce nu merge bine în jurul blocului, în sat, oraş sau ţară. În ultimii ani din ce în ce mai mulţi oameni au început să-şi facă vocea auzită în faţa autorităţilor publice. S-au format grupuri de iniţiativă, câteva grupuri cetăţeneşti cu experienţă au devenit asociaţii, iar eforturile civice s-au amplificat pentru rezolvarea temelor de advocacy presante, pentru comunităţi din ce în ce mai diverse. Cetăţenia a căpătat noi sensuri, cu mize din ce în ce mai personale. Mize izvorâte din nemulţumire şi frustrare, dar şi mize de cursă lungă, altruiste, care schimbă puţin câte puţin în bine modul în care administraţia publică înţelege să ne implice atunci când ia decizii în numele nostru.


Suntem o organizaţie neguvernamentală - CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică

Noi, la CeRe, de 12 ani suntem aproape de cetăţeni, grupuri civice şi organizaţii care vor să rezolve diverse probleme ale comunităţilor, prin influenţarea deciziilor publice. În 2009 nu exista niciun rezultat pe internet pentru cuvintele asociate – grup şi iniţiativă sau grup/uri civic/e. După ce am bătut din uşă în uşă, am reuşit să contribuim la formarea primelor grupuri civice, în 4 cartiere bucureştene. Cu ceva timp în urmă am învăţat despre organizare comunitară de la americani şi ne-am zis că pentru Bucureşti şi România, rezultatele acestei metode ar putea da roade pe mai multe niveluri. Cel mai important, la fel de important atunci şi acum era trezirea dorinţei de a schimba în bine problemele din spaţiul public. Lucruri deranjante pentru toţi vecinii, un parc lăsat de izbelişte, o stradă neiluminată sau nesemaforizată, un spaţiu viran plin de gunoaie sau un vechi cinematograf pândit de diverse interese imobiliare.

Primele întâlniri în cartiere, adăpostite de foisorul din parc sau sufrageria vreunui vecin entuziast s-au transformat, ani mai târziu, în nuclee civice puternice, care au inspirat alţi oameni şi grupuri să se ducă pe capul instituţiilor publice şi să-şi ceară drepturile de a locui într-un oraş în care dorinţele oamenilor sunt ascultate, în care administraţia nu mai întârzie să-şi facă treaba, în care bugetele locale nu mai sunt irosite fără sens. Primele grupuri civice au făcut pionierat şi ne arată că se poate ca vocea oamenilor să facă diferenţa în procesul decizional. Că, singuri sau împreună, online sau offline, atenţia pentru ceea ce se întâmplă în spaţiul public face diferenţa: noi clădiri îşi micşorează înălţimea din proiect pentru că trei vecini au vegheat zi şi noapte pe marginea şantierului şi au alertat autorităţile şi presa, o mână de oameni reuşesc să mobilizeze zeci sau sute de vecini împotriva amplasării unui ansamblu statuar într-un parc, alţii sunt în alertă de ani de zile pentru ca un cinematograf de cartier sa nu devină mall.

Când rezultatele acestor civice au început să se vadă, tot mai mulţi oameni şi-au propus să replice modelele. Să ne caute pentru asistenţă punctuală sau de lungă durată, în sprijinul campaniilor lor de advocacy, să participe la evenimente în cartiere, să experimenteze întortocheatele drumuri civice, de la trimiterea unei petiţii, până la victorie. Majoritatea experienţelor de participare publică pe care le-am trăit alături de aceste grupuri s-au petrecut în spaţiul public. Acolo, în parc sau în spatele blocului, am învăţat împreună că se poate să modelăm spaţiul public aşa cum ne dorim. Şi am mai învăţat să avem încredere unii în alţii, să fim solidari şi să construim putere. Puterea pe care nu ne-o imaginam cu ani în urmă că ar conta în sălile consiliului local, la minister sau în stradă, când ne-am împotrivit unor decizii nedrepte pentru comunitate.

Şi ca să-ţi faci o idee despre multiplele faţete ale implicării cetăţeneşti, află că provocări civice, care păreau de nerezolvat la început, au avut, în cele din urmă, sorţi de izbândă şi impact pozitiv, pe termen lung, pentru comunitate. Iată câteva exemple care să te inspire să reacţionezi atunci când autorităţile publice nu-şi fac treaba.


Grupul de iniţiativă civică Iaşul Iubeşte teii

La Iaşi, în 2013, primăria a decis să taie toţi teii de pe Bulevardul Ştefan cela Mare şi Sfânt, fără nicio consultare preliminară cu ieşenii. După ce cei 142 arbori au fost tăiaţi, nemulţumirea oamenilor s-a propagat rapid, în special online şi s-a format grupul civic "Iaşul iubeşte teii". A urmat o campanie intensă de advocacy de 2 ani şi 9 luni, prin care autorităţilor locale le era cerută replantarea teilor.

Acţiunile grupului civic au fost încurajate de 20.000 de susţinători, 9000 de oameni au semnat petiţia adresată primarului, iar povestea apărătorilor civici ai teilor din Iaşi a inspirat alţi oameni să fie mai vocali şi implicaţi civic. În final administraţia publică a fost convinsă de comunitate să replanteze teii şi să mute în alte zone ale oraşului salcâmii japonezi, cu care primarul spera să-i înduplece pe ieşeni.


Grupul civic "Luptă pentru strada ta"

Pe o alee înconjurată de blocuri, foarte aproape de o şcoală, a dispărut peste noapte spaţiul verde şi parcarea şi a apărut în şantier. Un loc din spatele blocului în care îţi este imposibil să-ţi imaginezi că ar încăpea un bloc de 10 etaje. Un perimetru foarte aproape de ferestrele oamenilor din vecinătate, unde fusese recent reamenajat un spaţiu de joacă pentru copii, de către Primăria sectorului 2. Aceeşi primărie care a dispus apoi desfinţarea părculeţului şi care, ulterior, a dat autorizaţie de construcţie pentru noul bloc.

În 2014, imediat după primele săpături ale fundaţiei, o mână de oameni ne-au contactat la CeRe şi au format grupul civic "Luptă pentru strada ta", grup care, timp de 4 ani a fost martorul lipsei de reacţie din partea diferitelor instituţii ale statului, deşi au existat dovezi că noua clădire nu îndeplineşte toate dipoziţiile legale. Administraţia publică a ridicat din umeri, la fel şi blocul a fost ridicat rapid la 10 etaje. Patru ani în care spaţiul din spatele blocului a creat poluare, disconfort fonic şi le-a luat oamenilor lumina naturală din apartamente. Deşi Inspectoratul de Stat în Construcţii a descoperit nerespectarea prevederilor legale de către proprietarii noii clădiri, lucrările pe şantier au continuat. Abia în 2015 Prefectura a dat în judecată Primăria sectorului 2, pentru a cere anularea autorizaţiei de construcţie. În 2018 procesul a fost câştigat definitiv de către Prefectură iar grupul de cetăţeni, parte intervenientă în proces, a obţinut astfel victoria – anularea Certificatului de Urbanism și a Autorizației de Construcție și desființarea construcțiilor edificate în baza actelor anulate.


Grupul civic "Luptăm pentru Aleea Lunguleţu"

În sectorul 2 al Bucureștiului o clădire de 8 etaje era planificată să se construiască pe Aleea Lungulețu din Bucureşti. Aceasta nu respecta prevederile legale cu privire la înălțime, distanță, amenajare a șantierului și nu era deloc oportună pentru comunitatea din jur.

Un grup de cetățeni din zonă, reuniți sub numele de "Luptăm pentru Aleea Lungulețu", au aflat la finalul anului 2014 că pe strada lor urma să fie construită clădirea de 8 etaje într-un spațiu mic, aglomerat și în vecinătatea unor blocuri cu o structură de rezistență deja precară, la distanțe foarte mici de construcțiile existente și, mai ales, într-o zonă ce nu permitea construcția de clădiri mai mari de 2 etaje

În 2015 grupul ne-a cerut îndrumare, iar împrenă am derulat o campanie de advocacy menită să oprească această construcţie şi să responsabilizeze autorităţile publice. Grupul s-a mobilizat atât de bine încât în câteva luni a reuşit să determine Primăria Sectorului 2 să-şi recunoască greşeala şi să suspende autorizaţia de construire pentru construcţia ilegală. Ulterior, însă, primăria a emis o nouă autorizaţie de construire, aceluiaş investiror imobiliar, de data aceasta pentru o clădire de 2 etaje, plus mansardă.


Grupul de iniţiativă civică Lacul Tei

Este unul dintre cele mai mature grupuri cetăţeneşti din Bucureşti şi printre primele la a căror formare am contribuit în 2010, prin metoda organizării comunitare. Şi atunci, şi acum, locuitorii cartierului Tei din Bucureşti veghează ca Parcul Circului de Stat, unul dintre parcurile emblematice ale Capitalei, să fie protejat de la degradare sau de intervenţii nepotrivite, care ar pune în pericol spaţiul verde şi micul lac care adăposteşte lotuşi japonezi. Câteva dintre victoriile lor cetăţeneşti au ajuns subiecte de presă şi le-au dat avânt şi altor grupuri din Bucureşti să acţioneze atunci când se încearcă betonarea unor spaţii verzi sau chiar alocarea unor parcele din parc pentru viitoare construcţii nepotrivite.

Poate că ai auzit deja, oamenii din Grupul de iniţiativă Lacul Tei au mobilizat foarte rapid comunitatea atunci când primăria a încercuit o bucată de spaţiu verde din parc, cu scopul de a amplasa un ansamblu statuar. După un protest adhoc în preajma noului şantier, vestea despre nemulţumirea oamenilor şi intenţia primăriei de a sacrifica o parcelă de spaţiu verde din parc a făcut înconjurul televiziunilor. În final, şantierul nu a mai continuat, iar statuilor le-a fost găsit alt amplasament în parc, unul care să nu strivească nici un fir se iarbă.

Grupul din cartierul Lacul Tei le este cunoscut bucureştenilor şi prin primul Centru Comunitar înfiinţat de cetăţeni în Parcul Circului de Stat. Este prima iniţiativă cetăţenească de acest fel în Bucureşti şi singulară până în prezent. Povestea centrului comunitar are o poveste poetică. Înainte de a-şi găsi locul în parc a fost container şi a circulat mult pe mările lumii. Acum este loc de întâlnire pentru membrii grupului, dar şi un loc în jurul căruia gravitează unele dintre cele mai diverse evenimente din comunitate, precum proiecţii de film în aer liber, picnicuri alături de vecini, activarea comunităţii prin dans sau teatru sau seri de astronomie.

Spaţiul liber a început să fie însufleţit în ultimii ani de oameni, grupuri şi organizaţii, ale căror proiecte schimbă faţa oraşului şi ne aduc împreună. Aceste grupuri civice şi organizaţii ne deschid noi căi spre interacţiunea cu cei din jurul nostru, în strânsă legătură cu spaţiile publice şi activarea sentimentului de apartenenţă la comunitate. Totodată, diversele campanii de advocacy şi activităţile de revitalizare a spiritului comunitar, în cartier, sat sau oraş ne arată importanţa de a fi atenţi la cum diversele decizii publice ne afectează direct. De la modul în care se cheltuiesc banii publici şi transparenţa decizională a administraţiei în relaţie cu cetăţenii, până la importanţa de a ne face auzită vocea în decizii importante pentru oraş şi oameni.


Gala Premiilor Publice, un eveniment care premiază anual cele mai diverse şi eficiente iniţiative civice şi poveşti de participare publică

Dacă vrei să afli despre mai multe poveşti de implicare civică din România, organizăm anual Gala Premiilor Participării Publice, evenimentul care îţi arată cum, prin implicare civică, diverse probleme ale societăţii îşi găsesc punctual şi pe termen lung rezolvarea.

La Gala Premiilor Participării Publice îi aducem anual pe scenă pe oamenii care au schimbat în bine lucruri în comunitățile lor, prin interacțiunea cu autoritățile publice. Gala este scena oamenilor și organizațiilor care au obținut rezultate concrete - un loc de joacă pentru copii, reamenajarea unui parc, salvarea unor spații verzi, legi mai bune în educație și sănătate, decontarea abonamentelor de transport pentru elevi etc - în urma intervențiilor în decizii publice. Sunt oamenii care se încăpățânează să stea pe capul administrației, până rezolvă lucrurile care nu merg bine în jur.

Ediţia Galei din 2018 transmite ideea de putere colectiva, de solidaritate si sentimentul că nu eşti singur atunci când diversele instituţii publice nu-ţi ascultă vocea, în decizii care te privesc direct. Gala este o experienţă care inspiră, arată poveşti diverse despre cum oamenii obişnuiti pot schimba lucruri în bine pentru comunităţi. Gala trasează o hartă a civismului din România, cu poveşti mai puţin vizibile publicului larg şi în presă, care au nevoie de mai multă susţinere din partea noastră.

"În 2017, Gala a fost despre toţi acei oameni care au curajul de a aprinde lumina în comunităţile lor, atunci când nedreptăţile legislative şi bezna decizională au impact negativ asupra diverselor comunităţi. În 2018 vrem să vorbim despre solidaritate, ca sursă de putere şi capacitate colectivă. Ne dorim ca şi prin evenimentul de anul acesta să construim un spaţiu pentru promovarea celor mai tenace şi curajoase iniţiative civice din România şi totodată să avem o experienţă de inspiraţie, învăţare şi conectare între activiştii vizibili în spaţiul public în ultimul an şi diverşii iniţiatori de campanii civice mai puţin vizibile din Bucureşti şi din ţară." Oana Preda, Director Executiv CeRe

CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică este o organizaţie care, de 12 ani, încurajează cetăţeni, grupuri civice şi organizaţii să-şi facă auzită vocea în faţa instituțiilor statului. Între timp, am lucrat cu sute de cetăţeni şi organizaţii, care au inspirat din ce în ce mai mulţi oameni să se implice în felul în care se iau deciziile publice.

Câteva exemple de schimbări: replantarea teilor din Iaşi, înălţimi reduse sau încetarea continuării lucrărilor pentru construcţii nepotrivite în Bucureşti, parcuri şi spaţii verzi mai îngrijite, voci mai puternice în Bucureşti şi în ţară pentru echitate privind accesul la educaţie sau sănătate, oameni, grupuri şi comunităţi care luptă împotriva violenţei domestice, prevenirea hărţuirii sexuale în universităţi sau prevenirea risipei alimentare.

Oferim asistenţă gratuită în advocacy celor care vor să ajungă la masa la care se iau deciziile publice şi nu ştiu de unde să înceapă. De la cum se scrie o petiţie, până la mobilizarea vecinilor sau altor organizații interesate de un subiect, te îndrumăm să-ţi creionezi un plan de advocacy, în dozajul civic cu care eşti dispus să te implici.

În plus, sprijinim organizarea de coaliții și rețele, suntem parte a unui program international de practică pentru organizatori comunitari care activează în comunități minoritare, oferim manuale și alte resurse, organizăm anual Gala Premiilor Participării Publice și alte evenimente de promovare și propagare a activismului, avem propriile nostre campanii de creștere a transparenței procesului decizional.

Ne găsiți pe www.cere.ong și pe Facebook

Mai mult Mai puțin

Komunitas

From behind the doors of the socio-anthropological laboratory Komunitas

The Komunitas Association was a socio-anthropological laboratory that operated between the years 2006 and 2017. From the very first initiatives, the city and the urban spaces represented the core interest of our wok, which started from social researches that turned into applied actions, based on such "action-research" type of methodologies.

In this social-anthropological laboratory, new pilot initiatives were developed, such as urban education for children and teenagers or the organization of community events in the Bucharest neighborhoods.

Our objective was to change the manner in which people related to the learning process, regardless of whether they were collaborators, beneficiaries, voluntaries or experts. Everybody interacted in some way or another with the Komunitas Association and had something to learn or at least found inspiration and a launch pad for their own projects. In Komunitas, we provided ideas and a space for working and experimenting as well as resources and methodologies that were later developed in other contexts.

We initially organized experiments of activating the public spaces in Bucharest, including the spaces in-between the apartment blocks: we began with original actions of the "temporary autonomous zone" type, carried out in disused spaces and we ended with organizing neighborhood community festivals, film projections in bus stations, placing street furniture in various locations around the city and orchestrating participative interventions in the school yards and also inside the school building itself.

Film projection organized closed to a bus station in the Timpuri Noi neighborhood, Bucharest

It is important to mention that all the Komunitas projects had a playful dimension, based on the principle "learning by doing." Considering that we were focused on pioneering actions, we were free to experiment and to lay the first bricks in various fields of activity. Although fundamentally serious, our work was always playful and had a sense of exploration. Our games always led to valuable things, which later became a source of inspiration for other NGOs and civil initiatives around us.

Tridimensional painting made on a wall in the schoolyard of School no. 31 in Bucharest

From temporary autonomous areas and abandoned spaces, to urban education in schools and high schools

Some of the first interventions that we carried out, back in 2007, took place in a series of derelict urban spaces and started from the "temporary autonomous zone" (TAZ) concept, which we discovered in the works of philosopher Hakim Bey. This concept inspired a series of social movements, such as "Reclaiming the streets" or the rave sub-culture. As defined by Hakim Bey, TAZ "refers to a socio-political tactic of creating temporary spaces of interaction, marked by a non-hierarchical system of social relationships."

Inspired by these ideas, in 2007-2008, we organized a series of events in derelict spaces in Bucharest, in an attempt to activate them, to give them life and to bring together people coming from various social and cultural backgrounds. Among these spaces there were an old abandoned cinema hall and a former military fort located somewhere on the city belt

Film projection organized in an abandoned cinema hall in Bucharest (Capitol)

Derelict military fort, where we organized events during the 2007-2008 period

These were some of our first initiatives, which have increased our appetite for urban interventions and made us continue playing with the city. Later on, we started to organize our first community events of the Neighborhood Day type, in Bucharest. Our aim was to promote the good neighborhood relations and activate various locations, either parks or interstitial spaces in-between the apartment blocks. We also liked very much to play with placing street furniture around the city – which were all small "guerilla urbanism" type of actions.

Community event organized in the Carol Park
Community event organized in-between the apartment blocks, in the Timpuri Noi neighborhood

Slowly, we expanded our interventions to schoolyards – we interpreted these spaces as being semi-public spaces that also deserve attention. The fact that we came to activate school and high school yards, by involving inter-disciplinary teams made of artists, architects, facilitators and pupils, had to do with our interest in urban education, which we acquired in our professional career.

Although we didn't have such interests in the pedagogical field at first, we became the first NGO in Romania that developed urban education methods for children and teenagers, starting with the year 2009. In our vision, urban education represents an approach that reunites elements of anthropology, urban planning and activism, with the purpose of familiarizing the young with elementary notions about the city, the built environment and the various socio-cultural aspects.

Among the principles, the key educational processes and ideas behind the urban education that bore the Komunitas Association mark, there were:

  • Interactive, non-formal and experimental learning;
  • Using the city as a classroom;
  • Exploring and investigating;
  • Training the urban vision and analyzing the built environment;
  • Stimulating various perceptions about the urban environment and converting them into actual products (multimedia materials, informative material, artistic materials etc.);
  • Treating the young as little experts in their cities and neighborhoods;
  • Capitalizing on the perceptions and knowledge of the young about the business environment; reflecting, highlighting and popularizing them;
  • Encouraging critical thinking and imagination;
  • Encouraging the young to get involved in shaping the urban environment, starting with the school environment, which is the one they get into contact with the most frequently;
  • Mediating conflicts between the pupils through open group discussions and socio-animation exercises.


From the urban education workshops
Activities in the schoolyards

From playing between the apartment blocks to playing between the school walls

After this long and original journey as urban activators, started in the former cinema halls or abandoned military forts, continued with the parks and neighborhoods in Bucharest, then with the school and high school yards, we finally extended our ideas directly on the walls inside the educational institutions, as part of another pioneering action.

This new initiative was the project "Add color to your school!" during which we tested a participative art type of methodology in 7 secondary schools in 4 counties, in Romania.

We started from the idea that many schools in our country and in many other countries of the world seem to be stuck in an education system that is obsolete, no longer meeting the needs of the society that we live in, which deepens the existing gap between what the school has to offer and what the young are interested in. We are living in a century that requires creativity, collaboration, critical thinking, involvement, participation, adaptability and innovation, while many children just continue to reproduce information.

On the other hand, the buildings, the organization of the space and the teaching method are in many cases the same as those experienced by the previous generations. The same as for courtyards, the spaces inside the school buildings are usually not appropriated by the pupils, who don't feel that these spaces represent them or are like a second home to them (while the school is, in reality, a second home). The concept of a space that no one claims, but that belongs to everybody doesn't only apply to urban spaces, but also to schools.

And this is why we changed the activities "in-between the apartment blocks" for projects in between the school walls, after we discovered that school is a space where children spend most of their time, while remaining at the same time disconnected from it, without feeling that it belongs to them.

Through our action "Add color to your school!," we promoted the idea that schools need to become innovating institutions, they need to become more creative and more dynamic, more change-oriented and more adapted to the times.

Mural painting made at the "Liviu Rebreanu" school in Cluj

The purpose of all our participative interventions in the schoolyards or directly on the school walls was to contribute to the revitalization of the education spaces by connecting the children with their environment. We wanted to provide these spaces, which are frequented daily, but not appropriated, with significations, emotions and memories.

At the same time, we wanted to facilitate an "empowerment" and claiming type of process, by determining the children to leave their mark on these spaces, so that they could also feel as "owners" of the respective school. We facilitate them the possibility of implementing their own ideas, contributing thus to the process of democratization of the school.

After analyzing the children's testimonies, we believe that we succeeded in reaching our goals.

"I would like to have more painting classes, more art classes and all kinds of activities like these, for in schools today they teach mostly subjects matters, namely Romanian language, Mathematics and, somehow, it feels like we are missing our childhood this way."

"What I enjoyed the most was when we drew on the walls, for that was the only moment when I saw one of my ideas materializing."

"A joy ... It gave me a lot of imagination!"

"I also liked it when we were discussing about our feelings, about friendship and courage ... for I was able to express myself and pour everything out of me!"

"I would love to have more projects like this, to show that we can express ourselves not only through writing, reading, calculating, but also through art."

"I was thinking that this is like a time capsule, where we all put a little from our souls, for the next generations. I am sure that other children too will love it to make from their schools a nicer place, where they can feel like home and feel good."

"How awesome it would be if school would be like this every day!"

"We got close and we were like an enlarged family."

"I would give anything to paint on a wall again."

"Even if the project only lasted for a couple of months at our school, I was happy to come during that time. Schools deserve to come alive through painting and the school shouldn't be a stressful place, where children are forced to come. School should be a place where children are happy to come."

Mural painting made at the "Mihai Eminescu" National College
Mural painting made at the "Mihai Eminescu" National College

In short, our participatory art methodology included the following actions:

  • An introduction stage, during which we held various theoretical workshops, in an attempt to get the children familiarized with the fundamental human rights related issues and with the children's rights, respectively, so that they would be capable of identifying a civil message in the mural painting they were about to make.
  • After the completion of the theoretical workshops, there followed the practical workshops, which were also held in every school, with the purpose of getting the children familiarized with various painting techniques, while establishing the theme of the mural painting and making sketches and drawings based on the respective theme.
  • In each of the 7 pilot schools, the pupils, together with the visual artist hired for this project, made a large size mural painting (approx. 30 sqm). The themes of the mural paintings were taken from the multiculturalism, diversity, anti-discrimination, anti-racism, human/children rights fields, proposed to the pupils and agreed by the school management.
  • We also organized an exhibition in every school, as we wanted to create a pleasant moment for the participant children and disseminate the results of the project in the local community.
  • In each of the 7 pilot schools we set up a painting club equipped with easels, drawing board, a few furniture pieces, a display panel and various painting materials, from sets of coloured pencils and colours, brushes, paper, to protective aprons and storage boxes.
  • In the last month of the project, we organized a one-day training session in participatory art in schools, for the coordinating teachers in the 7 pilot schools and other 13 teachers interested in this field. The schedule of the session included references to all that it means friendly school environment and the art's role in improving this environment and promoting multiculturalism and diversity.
Picture taken during the making of the mural painting in the "Ferdinand" secondary school in Bucharest
Picture taken during the making of the mural painting at School No. 1 in Chitila

Messages and conclusions

As we were able to discover after all the experiences that we had and we described above, we can definitely say that participatory art has the capacity of redefining the school space and especially the pupils' relationship with it. Art made by participation of the children on the school walls represents a modality to bring back to life the school space, and also a claiming of the right to school as public space. More than that, participative art has the power of generating a real connection between the pupils and the quotidian space that it populates.

During the educational process, we shouldn't overestimate the aesthetical dimension of the paintings created, while the main focus remains the personal development of the pupils and the stimulation of their spirit of collectively. In other words, the entire process by which the pupils came to paint a wall together is more important than the aesthetic quality of the final paintings.

Participatory art is an excellent way of changing the way in which we relate to the school space . While considered "the third teacher," the environment "speaks" to the child through what it offers in terms of possibility for action and experience. As more the pupils contribute to the improvement of the space in their school and have the possibility of putting into practice their own ideas, as more they will feel that the place belongs to them and they will appreciate the changes and efforts made. Instead of the grey and gloomy, we can have friendly schools, cheerful and colourful, where children will also have something to say and they will happily come.

Our initiative was one of commitment, empowerment, connection between the children and the spaces, exploring through art and play - everything being carried out at the level of school communities, which usually face a lot of challenges.

It is important to carry out such projects in schools and try to change the optics in what concerns the manner in which the school space should look like, for here are places where the future generations of citizens and urban inhabitants with power of decision form themselves. And by showing creativity and playful spirit in these spaces we can make a difference for the future.

Liviu Rebreanu school, Cluj

Photo credits: Komunitas Association; the pictures in Cluj were taken by photographer Pan Ioan

Read more Less

Din culisele laboratorului socio-antropologic Komunitas

Asociația Komunitas a fost un laborator socio-antropologic care a funcționat între anii 2006 și 2017. Încă de la primele inițiative derulate, orașul și spațiile urbane au constituit un nucleu central de interes în munca noastră, care a pornit de la cercetări sociale și s-a transformat în acțiuni aplicate, bazate pe metodologii de tip "action-research".

În acest laborator socio-antropologic s-au pilotat inițiative inedite în România, cum ar fi educația urbană pentru copii și adolescenți sau organizarea de evenimente comunitare în cartierele Bucureștiului. În același timp, s-au vehiculat idei și s-au atras diverse resurse care le-au permis membrilor și colaboratorilor organizației să experimenteze din plin.

Am urmărit să schimbăm modul în care oamenii se raportează la procesul de învățare, fie ei colaboratori, beneficiari, voluntari, experți. Toată lumea care a interacționat în vreun fel sau altul cu Asociația Komunitas a avut ceva de învățat sau cel puțin a găsit inspirație și o pistă de lansare pentru propriile proiecte. În Komunitas am pus întotdeauna la dispoziție idei, spațiu de lucru și de experiment, resurse și metodologii care ulterior au fost dezvoltate și în alte contexte.

Parcursul nostru de antropologi și cercetători sociali a fost unul atipic, deoarece nu am rămas în zona teoretică sau academică, ci ne-am axat pe intervenții și proiecte practice, mai ales în sfera urbană.

Initial, am organizat experimente de activare a spațiilor publice bucureștene, inclusiv spații dintre blocuri: am pornit de la acțiuni inedite de tip "zona autonomă temporară" derulate în spații dezafectate și am ajuns la festivaluri comunitare de cartier, proiecții de filme în stații de autobuz, amplasare de mobilier urban în diverse locuri din oraș și intervenții participative în curțile școlilor sau în interiorul lor.

Proiecție de film organizată în apropierea unei stații de autobuz din cartierul Timpuri Noi, București

Este important de precizat că toate proiectele Komunitas au avut o dimensiune ludică, fundamentată pe principiul "learning by doing". Deoarece ne-am axat pe acțiuni în pionierat, am avut libertatea de a experimenta și de a pune primele cărămizi în diverse domenii. Deși serioasa, munca noastră a fost mai mereu jucăușă și exploratorie. Din joaca aceasta au ieșit întotdeauna lucruri valoroase, care ulterior au constituit o sursă de inspirație și pentru alte ONGuri sau inițiative civice din jurul nostru.

Pictură tridimensională realizată pe un perete în curtea Școlii nr. 31 din București

De la zone autonome temporare și spații abandonate, la educație urbană în școli și licee

Unele dintre primele intervenții derulate de noi, în anul 2007, au avut loc într-o serie de spații urbane dezafectate, pornind de la conceptul de "zonă autonomă temporară" (TAZ), pe care l-am descoperit în lucrările filozofului Hakim Bey. Acest concept a inspirat o serie de mișcări sociale, cum ar fi "Reclaiming the streets" sau sub-cultura rave. Așa cum o definește Hakim Bey, TAZ "se referă la o tactică socio-politică de a crea spații temporare de interacțiune, marcate de o structurare non-ierarhică a relațiilor sociale". TAZ reprezintă un nou tip de spațiu care încearcă să se sustragă controlului social și să definească un alt "teritoriu al momentului, al spațiului și al relațiilor sociale".

Inspirați de aceste idei, în perioada anilor 2007 și 2008, am organizat o serie de evenimente în spații dezafectate din București, urmărind să le activăm, să le dăm viață și să aducem laolaltă persoane provenind din diverse background-uri socio-culturale. Printre aceste spații se numără un vechi cinematograf abandonat și un fost fort militar situat pe centura orașului.

Proiecție de film organizată într-un cinematograf abandonat din București (Capitol)

Un fort militar dezafectat, în care am organizat evenimente între anii 2007-2008

Acestea au fost unele dintre primele noastre inițiative, care ne-au făcut să prindem gustul intervențiilor urbane și să ne continuăm joaca cu orașul. Ulterior, am început să organizăm primele evenimente comunitare de tip Ziua Cartierului, din București. Acestea și-au propus să promoveze relațiile de bună vecinătate și să activeze diverse locuri, fie ele parcuri sau spații interstițiale situate între blocuri. Ne-a plăcut mult și joaca de-a amplasarea mobilierului urban prin oraș – mici demersuri de tip "guerilla urbanism".

Eveniment comunitar organizat în Parcul Carol
Eveniment comunitar organizat între blocuri, în cartierul Timpuri Noi

Încet încet, ne-am extins intervențiile în curțile școlilor – am interpretat aceste spații ca fiind niște spații semi-publice care merită la rândul lor atenție. Faptul că am ajuns să activăm curți de școli și licee, prin implicarea unor echipe interdisciplinare compuse din artiști, arhitecți, facilitatori și elevi s-a întâmplat datorită interesului în educația urbană, pe care l-am dobândit pe parcursul nostru profesional.

Inițial, nu am avut interese în zona de pedagogie, dar iată că am fost primul ONG din România care a dezvoltat metode de educație urbană pentru copii și adolescenți, începând cu anul 2009. În viziunea noastră, educația urbană reprezintă o abordare care reunește elemente de antropologie, planificare urbană și activism urban, cu scopul de a-i familiariza pe tineri cu noțiuni elementare legate de oraș, mediul construit și diverse aspecte socio-culturale.

Printre principiile, procesele educaționale și ideile cheie aflate în spatele educației urbane marca Asociația Komunitas, s-au numărat:

  • învățare interactivă, nonformală și experiențială;
  • folosirea orașului ca o sală de clasă;
  • explorare și investigare;
  • antrenarea privirii urbane și analizarea mediului construit;
  • stimularea diverselor percepții asupra mediului urban și convertirea lor în produse concrete (materiale multimedia, materiale informative, materiale artistice etc);
  • tratarea tinerilor ca mici experți în orașele și cartierele lor;
  • valorizarea percepțiilor și cunoștințelor tinerilor despre mediul urban; reflectarea, evidențierea și popularizarea lor;
  • încurajarea gândirii critice și a imaginației;
  • încurajarea implicării tinerilor în modelarea mediul urban, începând cu mediul școlar, cel pe care îl acceseaza în mod frecvent;
  • medierea conflictelor dintre elevi prin discuții deschise de grup și exerciții de socio-animație.


Din timpul atelierelor de educație urbană
Activități în curțile școlilor

De la joaca dintre blocuri la joaca între pereții școlilor

După acest lung și inedit parcurs de activatori urbani, pornit prin foste cinematografe sau forturi militare abandonate, ajuns în parcuri și cartiere bucureștene, apoi în curți de școli și licee, într-un final ne-am extins ideile direct pe pereții din interiorul instituțiilor educaționale, în cadrul unui alt demers în pionierat.

Această nouă inițiativă a fost proiectul "Dă culoare școlii tale!", care a testat o metodologie de artă participativă în 7 școli gimnaziale din 4 județe, în România.

Am pornit de la ideea că multe școli de la noi și din multe alte părți ale lumii par încremenite într-un model de educație depășit de nevoile societății în care trăim, fapt care accentuează ruptura tot mai adâncă dintre ce oferă școala și interesele tinerilor. Trăim într-un secol în care sunt necesare creativitatea, colaborarea, gândirea critică, implicarea, participarea, adaptabilitatea și inovarea, dar mulți copii învață în continuare doar să reproducă informații.

Pe de altă parte, clădirile, organizarea spațiului și modul în care se predă sunt de multe ori la fel ca cele de care au avut parte și generațiile trecute. La fel ca în cazul curților, spațiile interioare ale școlilor sunt în general niște spații neasumate de elevi, care adeseori nu îi reprezintă și pe care nu le percep ca fiind o a doua casă (ceea ce școala este, în realitate). Conceptul de spațiu pe care nu îl revendică nimeni dar care aparține tuturor se aplică nu doar în cazul spațiilor urbane ci și în cazul școlilor.

Astfel am făcut noi trecerea de la acțiuni "între blocuri" la proiecte între zidurile școlilor, după ce am constatat că școala este un spațiu în care copiii își petrec marea parte din timp, rămânând în același timp deconectați de de el, fără să îl perceapă ca și cum le aparține.

Prin intervenția "Dă culoarea școlii tale!", noi am promovat ideea că școlile trebuie să devină instituții inovatoare, mai creative și mai dinamice, mai puse pe schimbare și mai adaptate vremurilor.

Pictură murală realizată la Școala "Liviu Rebreanu" din Cluj

Scopul tuturor proiectelor de intervenții participative în curți de școli sau direct pe pereții școlilor a fost să contribuim la revitalizarea spațiilor de învățământ prin conectarea copiilor de mediul lor cotidian. Am urmărit să investim aceste spații frecventate zilnic dar neasumate, cu semnificații, emoții și amintiri.

În același timp, am vrut să facilităm un proces de "empowerment" și de revendicare a acestor spații, determinându-i pe copii să își pună amprenta asupra lor, să se simta și ei "proprietarii" școlii respective. Le-am facilitat posibilitatea de a-și pune în aplicare propriile idei, contribuind astfel la procesul de democratizare a școlii.

Analizând testimonialele copiilor, noi suntem de părere că am reușit să ne atingem scopurile.

"Aș vrea să avem mai multe ore de pictură, de educație plastică și tot felul de activități cum a fost aceasta, deoarece în școlile de azi se practică mai mult materii, adică româna, matematica, și, într-un fel, ratăm copilăria."

"Cel mai mult mi-a plăcut când am desenat pe pereţi, pentru că a fost singurul moment când am văzut o idee de-a mea materializată."

"O bucurie...mi-a dat mai multă imaginație!"

"Îmi plăcea și când discutam despre sentimentele noastre, prietenie, curaj...puteam să mă exprim și lăsam să iasă tot din mine!".

"Mi-ar plăcea să mai avem proiecte asemănătoare în care să arătăm că ne putem exprima nu numai prin scris, citit, calcule, ci și prin artă."

"Mă gândeam că este ca o capsulă a timpului, în care am pus fiecare un pic din sufletul nostru pentru generațiile viitoare. Sunt convinsă că și alți copii și-ar dori să facă din școala lor un loc mai plăcut în care să se regăsească și să se simtă bine."

"Ce super ar fi dacă ar fi mereu așa la școală!"

"Ne-am apropiat și am fost ca o familie mai mare".

"Aș da orice să mai pictez un perete."

"Chiar dacă la noi în școală proiectul a durat câteva luni, eu am venit cu plăcere. Școlile ar merita să prindă viață prin cadrul picturii și școala să nu fie un loc stresant la care copiii să fie nevoiți să vină. Școala ar trebui să fie un loc unde copiii să vină cu plăcere."

Pictură murală realizată la Colegiul Național "Mihai Eminescu"
Pictură murală realizată la Colegiul Național "Mihai Eminescu"

Pe scurt, metodologia noastră de artă participativă a cuprins următoarele acțiuni

  • O etapă introductivă în care au avut loc ateliere teoretice, cu rolul de a-i familiariza pe copii cu problematica drepturilor fundamentale ale omului și, respectiv, drepturile copilului, astfel încât să fie capabili să identifice un mesaj civic pentru pictura muralăpe care urmau să o realizeze ulterior.
  • După finalizarea atelierelor teoretice, au urmat ateliere practice, susținute, de asemenea, în fiecare școală, cu rolul de a-i familiariza pe copii cu diverse tehnici de pictură, de a stabili tema lucrării murale și de a realiza schițe și desene cu tema respectivă.
  • În fiecare dintre cele 7 școli pilot, elevii, împreună cu artistul vizual angajat prin proiect, au realizat o pictură murală de mari dimensiuni ( aprox. 30 m2). Tematica picturilor murale a fost din domeniul multiculturalității, diversității, antidiscriminării, antirasismului, drepturilor omului/ copilului etc. și a fost propusă de elevi și agreată cu conducerea școlii.
  • În fiecare școală a fost organizat un vernisaj ce a avut ca scop crearea unui moment plăcut pentru copiii participanți la proiect și diseminarea rezultatelor proiectului în comunitatea locală.
  • În fiecare dintre cele 7 școli pilot a fost înființat un club de pictură dotat cu șevalete, suporturi de planșetă, câteva piese de mobilier, panou pentru afișaj și diverse materiale de pictură, de la seturi de creioane colorate și culori, pensule, hârtie, până la șorțulețe de protecție și cutii de depozitat.
  • În ultima lună de proiect a fost organizată o sesiune de formare cu durata de o zi pe teme de artă participativă în școli pentru profesorii coordonatori din cele 7 școli pilot și pentru alți 13 profesori interesați de acest domeniu. Programul sesiunii a inclus referiri la ce înseamnă un mediu școlar prietenos și la rolul artelor plastice în îmbunătățirea acestui mediu și în promovarea multiculturalității și diversității.
Din timpul realizării picturii murale la Școala Generală "Ferdinand", București
Din timpul realizării picturii murale la Școala Generală nr. 1, Chitila

Mesaje și concluzii

Așa cum am constatat în urma tuturor experiențelor descrise mai sus, cu siguranță arta participativă are capacitatea de a redefini spațiul școlar și mai ales relația elevilor cu acesta. Arta realizată în mod participativ pe pereții școlilor reprezintă o modalitate de revitalizare a spațiului școlar, dar și o revendicare a dreptului la școală ca spațiu public. Mai mult, arta participativă are puterea de a genera conexiune reală între elevi și spațiul cotidian pe care îl populează.

În tot acest proces educațional nu trebuie supra-estimată dimensiunea estetică a picturilor rezultate, pentru că focusul principal rămâne pe dezvoltarea personală a elevilor și pe stimularea spiritului colectiv. Cu alte cuvinte, întreg procesul prin care elevii ajung să picteze împreună un perete este mai important decât calitatea estetică a picturilor finale realizate.

Arta participativă este o modalitate excelentă de a schimba modul de raportare la spațiul școlii. Considerat un fel de "al treilea profesor", mediul îi "vorbește" copilului prin ceea ce îi oferă ca posibilitate de acțiune și experiență. Cu cât elevii contribuie mai mult la îmbunătățirea spațiului din școala lor și au posibilitatea să își pună în practică propriile idei, cu atât mai mult se vor simți și ei proprietarii locului și vor aprecia schimbările făcute și eforturile depuse. În loc de clădiri cenușii și mohorâte, putem avea școli prietenoase, vesele și colorate, în care copiii să aibă un cuvânt de spus și în care să vină cu drag.

Inițiativa noastră a fost despre asumare, empowerment, conexiunea dintre copii și spații, explorare prin artă și joacă - totul derulat la nivelul unor comunități școlare, în care, în general, există o mulțime de provocări.

Este important să derulezi astfel de proiecte în școli și să încerci să schimbi optica vizavi de cum ar trebui să arate spațiul școlar, pentru că aici sunt creuzetele în care se dezvoltă viitoarele generații de cetățeni și locuitori urbani cu putere de decizie. Iar manifestarea creativității și a spiritului ludic, în aceste creuzete, devin aspecte care pot face diferența în viitor.

Școala Liviu Rebreanu, Cluj

Credite foto: Asociația Komunitas; fotografiile din Cluj sunt realizate de fotograful Pan Ioan

Mai mult Mai puțin

TEAM
ECHIPA


Authors

Autori

The concept has been created and developed by a multi-disciplinary team of six people who put together both their childhood memories and their wish of watching the city transforming for the better. A very fortunate encounter, the project gathers multiple skills and different types of knowledge that each member of the team acquired over time, by exploring various types of activities which intersect different professional fields.
Conceptul a fost creat și dezvoltat de o echipă multidisciplinară formată din șase colegi care și-au reunit atât amintirile din copilărie, cât și dorința lor de a privi orașul transformându-se spre bine. O întâlnire oportună, proiectul adună multiple abilități și diferite cunoștințe pe care fiecare membru al echipei le-a dobândit de-a lungul timpului, explorând diverse tipuri de activități care intersectează mai multe domenii profesionale.


Romeo Cuc
He is both an architect and a civil engineer working in Cluj-Napoca and Brussels, Belgium. He was born in Tîrgu Mureș and later left to study engineering at The Technical University of Civil Engineering of Bucharest and architecture at "Ion Mincu" University of Architecture and Urbanism of Bucharest. He accomplished his studies with a MD at The Faculty of Architecture - "La Cambre Horta" at Université Libre of Brussels, Belgium. Besides architecture, he engaged in several projects and workshops concerning sustainable development of the built environment.
Este arhitect și inginer constructor în Cluj-Napoca și Bruxelles, Belgia. S-a născut la Tîrgu Mureș și mai târziu a studiat inginerie la Universitatea Tehnică de Construcții București și arhitectură la Universitatea de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu" din București. A absolvit studiile la Facultatea de Arhitectură "La Cambre Horta" din cadrul Universității Libre din Bruxelles, Belgia. Pe lângă arhitectură, s-a implicat în mai multe proiecte și ateliere de lucru privind dezvoltarea durabilă a mediului construit.


Raluca Sabău
She is a young architect who was born in Sibiu, lived in Blaj, and went to study at "Ion Mincu' University of Architecture and Urbanism of Bucharest and at ETSAB, Barcelona School of Architecture. Her work gathers a large diversity of information provided by the skills developed in school and due to the independent projects she was involved with. Having a general curiosity for how things are made, not only does she try to understand the way a city works, but she also uses this in approaching urban life through architecture. Her preoccupation with residential architecture led to a thorough research on collective dwellings, well complementing the memories of our childhoods.
Este o tânără arhitectă, s-a născut la Sibiu, a locuit la Blaj și a studiat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu" din București și la ETSAB - Școala de arhitectură din Barcelona. Munca ei adună o mare varietate de informații prin abilitățile dezvoltate în școală și datorită proiectelor independente în care a fost implicată. Având o curiozitate generală față de modul în care se realizează lucrurile, nu numai că încearcă să înțeleagă modul în care funcționează un oraș, dar folosește acest lucru pentru a aborda viața urbană prin arhitectură. Preocuparea pentru arhitectura rezidențială a condus la o cercetare aprofundată asupra locuințelor colective.


Roxana Pop
She is an architect born in Baia Mare, who left to study at The Faculty of Architecture and Urbanism at The Technical University of Cluj-Napoca and The Architecture School of Clermont-Ferrand, France. She engaged in various national and international activities (in Paris, France and Brussels, Belgium) concerning architecture, urbanism, design, events planning, joining or creating projects expressing a general preoccupation for public space. Her interest in applying a human scale in sustainable development of urban areas sets a constant concern with residential areas of most cities, and the way they transform due to civil engagement.
Este arhitectă, născută în Baia Mare, a studiat la Facultatea de Arhitectură și Urbanism de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca și la Școala de Arhitectură din Clermont-Ferrand, Franța. A desfășurat diverse activități naționale și internaționale (în Paris, Franța și Bruxelles, Belgia) privind arhitectura, urbanismul, proiectarea, planificarea evenimentelor, apropiindu-se de proiecte care exprimă o preocupare generală pentru spațiul public. Interesul ei în utilizarea unei dimensiuni umane în dezvoltarea durabilă a zonelor urbane se orientează către zonele rezidențiale ale majorității orașelor și în modul în care acestea se transformă datorită implicării civice.


Irina Gudană
She is a young architect who was born in Tecuci and later studied at "Ion Mincu" University of Architecture and Urbanism of Bucharest and "Alfonso X El Sabio" of Madrid, Spain. Since her journey has to do with a major interest in learning how things work, she engaged in various projects and workshops concerning architecture and urbanism, cultural heritage, publishing, writing, event planning, to the extent of creating an architecture restoration summer school. This experience came with a better understanding of both the impact communities can have over a territory, and the dimension of time when it comes to transformations.
Este o tânără arhitectă care s-a născut la Tecuci și mai târziu a studiat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu" din București și "Alfonso X El Sabio" din Madrid, Spania. Din moment ce parcursul său are de-a face cu un interes major pentru a învăța cum funcționează lucrurile, s-a implicat în diferite proiecte și ateliere de lucru privind arhitectura și urbanismul, patrimoniul cultural, publicistica și planificarea de evenimente, dezvoltând ulterior o școală de vară de restaurare a arhitecturii. Această experiență a venit cu o mai bună înțelegere atât a impactului pe care comunitățile îl pot avea asupra unui teritoriu, cât și a dimensiunii timpului când vine vorba de transformări.


Mihai Gheorghe
He is a visual artist who was born in Bucharest. He studied at The National University of Art in Bucharest following his interest in fine arts, and then started an international career based in the same city. His experience stands in the development of multiple projects concerning design, advertising and publishing. After several international nominations and awards for designing a collection of children's games, he proves the importance of childhood memories in our adult life.
Este un artist vizual care s-a născut în București. A studiat la Universitatea Națională de Artă din București, urmărind interesul său pentru artele plastice, apoi a început o carieră internațională în același oraș. Experiența sa stă în dezvoltarea de multiple proiecte în design, advertising și proiecte editoriale. După mai multe nominalizări și premii internaționale pentru crearea unei colecții de jocuri pentru copii, el demonstrează dimensiunea importanței amintirilor din copilărie în viața noastră adultă.


Vlad Tomei
He is a copywriter born in Iasi who studied journalism and communication science at The University of Bucharest and Institut de Communication of Universite Lumiere 2 in Lyon, France. He has pursued an international career in marketing and communication, as he developed several national and international publishing projects which served for a better understanding of how the imagination and creativity of children work. His collection of children's games received multiple national and international nominations and awards. This experience made him an important asset to the project.
Este copywriter născut la Iași, care a studiat Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și Institutul de Comunicare al Universității Lumiere 2 din Lyon, Franța. A urmat o carieră internațională în domeniul marketing-ului și comunicării, dezvoltând mai multe proiecte editoriale naționale și internaționale care au servit la o mai bună înțelegere a modului în care funcționează imaginația și creativitatea copiilor. Colecția sa de jocuri pentru copii a primit numeroase nominalizări și premii naționale și internaționale. Această experiență a constituit un avantaj important pentru proiect.


Commissioner

Comisar



Attila Kim
He is an architect with extensive experience in architectural design and restoration. He has designed important art exhibitions, and won several awards at the Bucharest Architecture Biennale, was nominated 3 times for the European Union's Mies van der Rohe contemporary architecture award, and for the Iacov Chernikhov contemporary architecture award, Moscow. He studied architecture at the Technical University of Cluj Napoca and received several study grants in Slovakia, the USA, and The Netherlands. He continued his studies with an MA in the Rehabilitation of Historical Monuments and a Doctorate in Liberal Arts, followed by a research grant from Bucharest's New Europe College.
Este un arhitect cu o vastă experiență în proiectarea și restaurarea arhitecturală. A semnat design-ul multor expoziții de artă importante și a câștigat mai multe premii la Bienala de Arhitectură din București, a fost nominalizat de 3 ori pentru Premiul de Arhitectură Contemporană Mies van der Rohe al Uniunii Europene și pentru Premiul de Arhitectură Contemporană Iacov Chernikhov, Moscova. A studiat la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca și a primit mai multe grant-uri de studiu în Slovacia, SUA și Olanda. Și-a continuat studiile cu un MA în Reabilitarea Monumentelor Istorice și un Doctorat în Arte, urmat de un grant de cercetare de la New Europe College din București.
ORGANIZERS
ORGANIZATORI

Commissioner: Comisar: Attila KIM

Curator: Romeo CUC

Design: Raluca SABĂU

Graphic design: Design grafic: Roxana POP

Art director: Mihai GHEORGHE

Copywriter: Vlad TOMEI

Communication&PR: Comunicare&PR: Irina GUDANĂ

Photography: Fotografie: Laurian GHINIȚOIU, Andrei MĂRGULESCU

Video: Mihai SĂLĂJAN, Bogdan TEODORESCU

Music: Muzica: Silent Strike

Text: Romeo CUC, Vasile ERNU, Ștefan GHENCIULESCU, Irina GUDANĂ, Vintilă MIHĂILESCU, Norbert PETROVICI, Raluca SABĂU, Bogdan SUDITU, Vlad TOMEI, Ana Maria ZAHARIADE

Initiated by: Inițiat de:

Organized by: Organizat de:

Partners: Parteneri:

Collaborators: Colaboratori:

Official partner: Partener oficial:

Sponsors: Sponsori:

Website:

NEWS
ȘTIRI
THEVENICEINSIDER.COM
7 pavillions you cannot miss at the Architecture Biennale 2018 in Venice - The Venice Insider
MONOCLE.COM
Venice Architecture Biennale 2018: soft-power potential - Film
Monocle editor in chief Tyler Brûlé takes a look at how nations are using the world.
THEGUARDIAN.COM
Freespace: architects rethink space and the city - in pictures
ARCHDAILY.COM
"Mnemonics": The Romania Pavilion at the 2018 Venice Biennale
ELLEDECOR.COM
BIENNALE DI VENEZIA, I 21 PADIGLIONI NAZIONALI PIÙ RIUSCITI AI GIARDINI
WORLDARCHITECTURE.ORG
Romania Pavilion Sets A Real Playground To Remind Free Use Of Public Spaces At Venice Biennale
THEVENICEINSIDER.COM
REVIEW OF THE ARCHITECTURE BIENNALE 2018: ROMANIA
FLOORNATURE.COM
2018 Architecture Biennale, Romania presents Mnemonics
EXIBART.COM
16. Mostra Internazionale di Architettura – Mnemonics
RADIOROMANIACULTURAL.RO
Oraşul vorbeşte despre Bienala de la Veneţia
ICR.RO
Proiectul MNEMONICS, la deschiderea Bienalei de Arhitectură de la Veneția
DESIGNIST.RO
Unde ne jucam când eram mici? Mnemonics reprezintă România la Bienala de Arhitectură de la Veneția.
VICE.COM
Cum s-a schimbat viața la bloc în România din anii 90 și până acum.
ADEVĂRUL.RO
„Cu drag, MNEMONICS“ - Scrisoare din partea echipei României la Bienala de la Veneţia
VIITORULROMANIEI.RO
Tinerii români care au cucerit lauri la Bienala de Arhitectură de la Veneția
GUERRILLARADIO.RO
MNEMONICS la Războiul sfârșitului săptămânii
IGLOO.RO
MNEMONICS FREESPACE la Biennale di Venezia 2018
ARHITECTURA.RO
PAVILIONUL ROMÂNIEI LA BIENALA DE LA VENEŢIA 2018. FREESPACE CU-CHEIA-DE-GÂT
UNIUNEAARHITECTILOR.RO
România, din nou în topul celor mai reușite prezențe la Bienala de Arhitectură de la Veneția
CULTURA.RO
România, reprezentată la Bienala de Arhitectură de la Veneția cu un proiect care definește spațiul dintre blocuri ca un spațiu al libertății
STIRILEPROTV.RO
Jocurile din copilăria românilor au cucerit Europa. Șotronul, vedetă la Bienala de Arhitectură de la Veneția
CAPITAL.RO
Străinii sunt nebuni după un joc Românesc pe care îl știm toți. Peste 90% îl vor
COTIDIANUL.RO
România la Bienala de Arhitectură de la Veneţia
RRI.RO
Mnemonics la Bienala de la Veneţia
ASKANEWS.IT
I 3 migliori padiglioni preferiti di ASKANEWS.it
ECONOMISTUL.RO
România, la cel mai important eveniment mondial de arhitectură